O serie de constatări personale, de această dată, m-au determinat ca să abordez în următoarele articole, problema privind drepturile pacienţilor, legislaţia care reglementează drepturile deţinute de către pacienţi şi sancţiunile care pot să fie aplicate în ipoteza nerespectării acestora.

Cu titlu de premisă, trebuie subliniat faptul că, drepturile pacienţilor sunt reglementate de prevederile Legii 46 din 2003 care a fost publicată în cadrul Monitorului Oficial al României Partea I cu numărul 51 din data de 29 ianuarie 2003. Definiţia noţiunii de pacient este dată de prevederile articolului 1 litera a din Legea 46/2003 – „prin pacient se înţelege persoana sănătoasă sau bolnavă care utilizează serviciile de sănătate”. De asemenea credem că ar trebui evidenţiat conţinutul noţiunii de îngrijiri de sănătate – „serviciile medicale, serviciile comunitare şi serviciile conexe actului medical” (articolul 1 litera c Legea 46 din 2003) şi a noţiunii de intervenţie medicală – „orice examinare, tratament sau alt act medical în scop de diagnostic preventiv, terapeutic ori de reabilitare” (articolul 1 litera d Legea 46 din 2003). Aşadar, este o concepţie greşită, faptul că prin intervenţie medicală s-ar înţelege doar acele acte medicale care presupun proceduri medicale de chirurgie indiferent de forma acestora, din punct de vedere juridic, suntem în prezenţa unei intervenţii medicale şi în momentul în care suntem examinaţi de către medicul de familie pentru a se prescrie o reţetă medicală. Nu putem să nu remarcăm faptul că, textele legale inserează o serie de principii, care dau foarte bine pe hârtie, dar care în realitate sunt simple himere, cum ar fi principiul inserat în cadrul articolului 2 din Legea 46 din 2003 – „Pacienţii au dreptul la îngrijiri medicale de cea mai înaltă calitate de care societatea dispune, în conformitate cu resursele umane, financiare şi materiale” (oare nu este încălcat acest principiu în momentul în care sistemul de verificare a cardurilor de sănătate nu funcţionează – o simplă întrebare retorică). Este de observat faptul că textul de lege face referire la criteriul prin care se stabilesc standardele de înaltă calitate pentru actul medical, după cum societatea dispune ori nu de acestea, un criteriu care nu este unul obiectiv, care poate să fie interpretat la modul cel mai discriminatoriu posibil. Un alt principiu inserat în cadrul articolului 3 din Legea 46 din 2003 stabileşte faptul că – „Pacientul are dreptul de a fi respectat ca persoană umană, fără nici o discriminare”, din nou simplu text de lege care de multe ori nu are niciun fel de aplicabilitate (nu este oare acest principiu încălcat în momentul în care pacientul stă la coadă pentru a fi primit la o consultaţie şi în faţă intră diverse persoane care au „recomandări”).