Patrimoniul unei persoane fizice ori juridice este compus dintr-o parte activă şi o parte pasivă, iar aceste două componente pot varia în ceea ce priveşte valoarea pe parcursul unei perioade de timp.

Partea activă a unui patrimoniu poate să fie pusă în valoare de către titular printr-o serie de acte juridice, unele cu titlu oneros, cum este cazul de exemplu a contractelor de vânzare-cumpărare, iar altele cu titlul gratuit, vorbim în acest caz printre altele şi de contractul de donaţie.

Acest contract, mai precis contractul de donaţie are o reglementare vastă în cadrul Codului civil, cuprinsă de la articolul 1.011 până la articolul 1.033, fiind absolut normală o astfel de atenţie din partea legiuitorului în contextul în care consecinţele produse de un astfel de contract asupra patrimoniului donatorului sunt severe.

Dacă este să lecturăm prevederile legale cuprinse în cadrul Codului civil, aferente contractului de donaţie observăm faptul că nu este inclusă vreo definiţie a acestui contract, însă doctrina juridică a definit contractul de donaţie ca fiind acel contract prin care o persoană denumită donator transmite dreptul de proprietate asupra unui bun, fie el mobil sau imobil, către o altă persoană denumită donatar, fără ca aceasta din urmă să ofere vreo contraprestaţie.

Se poate observa faptul că se produce o diminuare a părţii active a unui patrimoniu, cel al donatorului şi în mod corelativ se produce o mărire a părţii active a unui alt patrimoniu, cel al donatarului, fără ca pentru valoarea dobândită, donatarul să ofere vreo contraprestaţie – de aici concluzia de consecinţe severe.

După cum subliniază prevederile art. 1.011 alin. 1 din cadrul Codului civil – „donaţia se încheie prin înscris autentic, sub sancţiunea nulităţii absolute”, aşadar, pentru valabilitatea unui contract de donaţie avem nevoie de forma autentică a acestuia.

De la acest principiu existând şi unele excepţii strict stabilite de către legiuitor, mai precis în cadrul aliniatului 2 din acelaşi articol 1.011 din Codului civil se subliniază faptul că forma înscrisului autentic nu este necesară în cazul donaţiilor indirecte, donaţiilor deghizate, precum şi în cazul darurilor manuale.

Din analizarea definiţiei contractului de donaţie se poate observa faptul că obiectul unui astfel de contract poate să fie atât un bun imobil cât şi un bun mobil, însă, indiferent de obiectul contractului, acesta este supus înregistrării, care în cazul bunurilor imobile se realizează prin intermediul cărţilor funciare, iar în cazul bunurilor mobile se realizează prin registrul naţional notarial care este ţinut în format electronic.

Cu toate acestea, nu trebuie să fie realizată vreo confuzie între contractul de donaţie, care are ca obiect un bun mobil şi darul manual, în cazul primei variante forma autentică este obligatorie pentru valabilitatea actului juridic, pe de altă parte, în cazul celui de-al doilea contract forma autentică nu trebuie să existe el încheindu-se prin simplul acord de voinţă urmat de tradiţiunea (transmiterea) bunului către donatar.