Chiar şi cu vizita preşedintelui american George W. Bush în Orientul Mijlociu, la orizont nu pare a se întrevedea nici o cale de ieşire din blocajul în care se află negocierile israeliano-palestiniene. Printre motive ar fi că guvernul condus de Ehud Olmert este nepopular şi slab, mai ales din cauza războiului împotriva Hezbollah din Liban din 2006.


La rândul ei, Autoritatea Palestiniană condusă de Abass, este chiar mai slăbită, pierzând controlul Fâşiei Gaza, în faţa Hamas, după un puci violent.
De curând s-au sărbătorit 60 de ani de la fondarea statului Israel. Dacă analizăm aceşti 60 de ani şi implicarea americană în regiune, se poate constata că ar există două scenarii prin care Washingtonul ar putea aduce cele două părţi la un numitor comun care să se manifeste într-un acord. Un astfel de scenariu s-a produs în 1973, la sfârşitul războiului de Yom Kippur. Atunci Israelul era pregătit să înconjoare întreaga Armată Egipteană în Pensinsula Sinai. Trupele israeliene se găseau în drum spre Cairo, existând chiar riscul unei înfrângeri masive în Egipt. Atunci câteva apeluri dure din partea preşedintelui american Richard Nixon au dus la stoparea atacurilor israelienilor şi au dat posibilitatea SUA să înceapă un lung proces de detensionare a situaţiei în zonă, proces care a dus la încheierea mai multor acorduri. În anul 1977, Israelul şi Egiptul au negociat timp de peste un an, ajungând în cele din urmă la un acord pe marginea multor probleme: pacea, relaţiile diplomatice şi retragerea completă a Israelului din teritoriile egiptene ocupate din Sinai. Atunci preşedintele american Jimmy Carter, care inţial s-a opus proiectului, a invitat cele două părţi la Camp David pentru a semna un tratat de pace.
În anul 1993 au avut loc, în Norvegia, negocieri secrete între israelieni şi palestinieni, fără ştiinţa americanilor, negocieri prin care Israelul şi Organizaţia pentru Elberarea Palestinei au ajuns la o înţelegere privind recunoaşterea reciprocă şi crearea unei Autorităţi Autonome Palestiniene provizorii. Cu toate acestea, multe chestiuni au rămas nerezolvate.
Când astfel de condiţii nu sunt întrunite, iniţiativele americane nu au prea multe şanse de reuşită. Aşa s-a întâmplat la Camp David în anul 2000, când administraţia americană nu a reuşit să-i determine pe premierul Ehud Barak şi preşedintele OEP să ajungă la un acord. Un alt eşec s-a înregistrat în anul 2003, când, deşi cele două părţi au fost de acord cu foaia de parcurs, nu au întreprins nici o măsură pentru a implementa planul general.
Cam acelaşi lucru se poate observa şi în alte zone de pe mapamond, unde SUA, cu toată puterea lor, nu au reuşit să rezolve conflictele din Cipru, Bosnia şi Kosovo.
Concluzia este că Statele Unite pot stabiliza un conflict, pot aduce măsuri de consolidare şi pot negocia acorduri interimare. Însă atât conflictul israeliano-palestinian, cât şi orice conflict dintre două mişcări naţionale, nu poate fi rezolvat de puterile externe, indiferent de cât de bune ar fi intenţiile acestora. Rezolvarea stă doar în eforturile protagoniştilor locali.