Osetinii de sud spun că îşi merită independenţa, în timp ce georgienii susţin că Osetia de Sud este parte a ţării lor. Ambele părţi au un argument convingător, graţie complicatei istorii din Caucaz. Indiferent cine a început lupta, istoria sovietică este parţial responsabilă de intrarea tancurilor în Osetia de Sud luna aceasta.

Pentru a înţelege ce s-a întâmplat trebuie înţeleasă istoria sovietică, consideră Ronald Grigor Suny, profesor de istorie şi ştiinţe politice la Universitatea din Michigan. Esenţial, în opinia lui, este că structura din perioada respectivă a consolidat şi instituţionalizat diferenţele etnice, relatează Associated Press. Deşi predominant rusească, Uniunea Sovietică a găzduit circa o sută de grupuri etnice. Liderii sovietici Vladimir Lenin şi Josef Stalin au petrecut ani de zile pentru a găsi soluţii pentru ţinerea lor sub control. Grupurile mai mari, precum ruşii, ucrainenii, georgienii şi armenii, au avut propria lor 'uniune' de republici, 15 în total, care au constituit federaţia sovietică. Grupurile mai mici, precum cecenii, osetinii, tătarii şi başkirii, au avut teritorii speciale în cadrul respectivelor republici, cunoscute ca regiuni sau districte 'autonome', care s-au bucurat de privilegii şi statuturi speciale. Osetia de Sud este un astfel de district, în cadrul Georgiei. La fel Cecenia, în cadrul Rusiei. Suny a comparat structura guvernamentală sovietică cu o matrioşcă: districtele autonome sunt matrioştile din interiorul uniunii celor 15 republici, adică din interiorul URSS.
În prezent, este o situaţie în care conflictul are loc chiar în structura creată de Uniunea Sovietică. 'Există pretenţii osetine, pretenţii regionale georgiene şi apoi pretenţii la nivel larg sovietic'.
Uniunea Sovietică a încercat să atragă aceste minorităţi în cultura sovietică mai largă, dar în acelaşi timp a încurajat conştiinţa etnică. La începutul perioadei sovietice, Kremlinul a creat regiuni autonome, a ales lideri etnici locali pentru posturile din Partidul Comunist şi a promovat limbile indigene, creând chiar alfabete pentru cele care nu aveau. Ideea a fost de a promova minorităţile într-un mod care să le ofere o miză în construcţia sovietică, cu alte cuvinte să-i convingă să nu se revolte. Sistemul a funcţionat sub controlul strict al Kremlinului. Dar apoi, imperiul sovietic a început să se dezmembreze la sfârşitul anilor 1980. Georgienii au lansat o mişcare naţionalistă. Dar spre surprinderea multora din ei, şi Osetia de Sud şi Abhazia - având o anumită experienţă de autoconducere ca regiuni autonome - au lansat propriile mişcări naţionaliste. Liderul naţionalist georgian Zviad Gamsakhurdia a trimis trupe pentru a reprima revolta şi a izbucnit războiul. Ruşii au devenit ceea ce Suny a numit 'separatori constrânşi' între cele două părţi.
Când Uniunea Sovietică s-a dizolvat, abhazii şi osetinii au vrut să se desprindă de Georgia. Mai pe scurt, războaiele din 1990 până în 1992 au dus la un punct mort - o independenţă de facto, dar nerecunoscută. Cele două regiuni au fost de atunci de facto independente.
În lumina acestei istorii, atât georgienii cât şi sud-osetinii au pretenţii legitime asupra teritoriului disputat. Dar pretenţiile formulate au justificări diferite. Georgia pretinde în mod legitim teritoriul respectiv în baza integrităţii teritoriale a ţării, Osetia de Sud aflându-se în interiorul graniţelor sale şi, conform legislaţiei internaţionale, graniţele nu pot fi schimbate decât dacă ambele părţi sunt de acord cu acest lucru.
Kosovo a fost o excepţie - ţine să precizeze profesorul.
Şi pretenţia Osetiei de Sud este justificată, dar pe baza auto-determinării naţionale: ideea că orice naţionalitate care se consideră o naţiuni trebuie să aibă dreptul la propria conducere.


Dar în ciuda faptului că pretenţiile celor două părţi au o justificare, izbucnirea unui război amplu luna aceasta a fost cu greu evitată, iar situaţia este pe cale să se înrăutăţească.