Timp de două luni după căderea guvernului Bolojan prin moțiune de cenzură în parlament nu auzeam din partea politicienilor, a opiniei publice și a presei inteligente decât un singur refren: „avem nevoie urgentă de un guvern stabil!”

Cu această fixație (rațională!), au alergat spre găsirea soluției politice instituțiile abilitate de constituție, în ordinea responsabilității lor: președintele țării, partidele politice, parlamentul.

Președintele a făcut două propuneri, ambele perdante. E de presupus că un rol înțelept vor fi avut consilierii de taină. A doua propunere, liberalul scos din pălărie, a fost făcută în cel mai pur spirit șmecheresc național.

Rămas fără pesediști în guvern, prim-ministrul asista la spectacolul jalnic al opozanților, prinși în febrilitatea căutării unui guvern stabil. Nimeni nu discuta de idei, de soluții. Mai marele pesediștilor nu a avut decât un singur gând: să dispară Bolojan! Nimerindu-mă întâmplător la televiziunea „La Hanul Ancuței” imediat după căderea guvernului în parlament, am asistat la jubilația hangiței: „gata cu Bolojan, nu vom mai auzi de el, am scăpat de nenorocire!” Problema părea rezolvată din punctul de vedere Horeca. Aceeași satisfacție se citea și pe fața complotiștilor PSD, care dăduseră lovitura, și pe fața președintelui ranchiunos că un premier nefericit îi umbrea faima.

Opozanții au stins luminile din cămară (pe care le aprinsese Bolojan), dar nu și-au dat seama că au rămas în beznă și se agitau disperați, lovindu-se de toți pereții, să găsească ieșirea. Comedia acestei agitații nu putea fi văzută decât la raze infraroșii. Când au obosit în această vânzoleală și pe la geamuri dădeau zorii, opozanții au început timid să facă întâi pe smeriții, apoi pe deștepții.

Două luni au trecut până să vadă uneltitorii că aveam un guvern stabil, pe care îl căutau pe coclauri și el era pe scenă, la vedere, acolo unde l-au lăsat. Guvernul Bolojan rezistase la toate încercările disperate de dărâmare. Din interiorul coaliției de guvernare, PSD-ul uneltise și izbutise pe jumătate, dar numai pe jumătate sau poate pe sfert. Președintele țării se străduise și el, cu toate timiditățile lui aparente. Facțiunea filo-pesedistă din PNL pusese umărul, dar și-l luxase, așa că a chemat justiția în ajutor, inventând acuzația că a fost împinsă pe scări. Și ajutorul a venit. Justiția ofensată în orgoliile ei, pentru că magistrații nu se pot pensiona la vârste din ce în ce mai fragede (din cauza lui Bolojan), s-a implicat și ea, săritoare ca musca în lapte: deciziile Congresului PNL au fost suspendate și a recomandat ca trădătorii să fie iubiți, nu huliți.

S-a adunat toată floarea cea vestită a întregului Sistem împotriva guvernului Bolojan, împotriva PNL: președintele țării (care a recunoscut el însuși că e capul Sistemului și nu poate lupta din interior împotriva lui), PSD și justiția. Iată cum putem răspunde acum foarte clar la întrebarea obsedantă din cine e alcătuit Sistemul, nu mai e nicio îndoială.

Deocamdată, în acest conflict, guvernul Bolojan rezistă. Sigur că dușmanul lui cel mai important e timpul. Până la urmă, mai are șanse de a rezista încă câteva luni. Soluția înțeleaptă a alegerilor anticipate e în favoarea lui.

Și iată cum s-a dezvăluit cine sunt adevărații pierzători ai acestei campanii. PSD s-a retras de la guvernare și cei care au rămas în guvern (PNL, USR, UDMR) nu au decât să le mulțumească pentru că nu-i mai încurcă. PSD-ul stă pe tușă, își roade unghiile și bea bere cu AUR. Președintele a învățat, probabil, că la vârful țării, chiar la vârf, nu se poate conduce cu șmecherii (de tipul guvernului Veștea).

Acum se vântură ideea că avem nevoie de un guvern cu puteri depline, iar pentru asta președintele a venit cu o nouă propunere înțeleaptă: cine aduce 233 de voturi (adică majoritatea în parlament) dobândește guvernarea. Matematic, așa ar fi, numai că problema actuală a României nu se rezolvă prin aritmetica parlamentară, din persectiva căreia câștigători ar fi populiștii. Concursul ar trebui să fie pentru un program de guvernare benefic, capabil să ofere soluții pentru echilibrul bugetar, scăderea deficitului, absorția banilor europeni, o minimă creștere economică. Acestea ar trebui să fie temele de dezbatere.

Sindicatele sunt o nouă povară, susținută parșiv de PSD, pe tema legii salarizării. Ele pun presiuni nerealiste, prin prisma obligației de a ne menține pe linia diminuării deficitului. Lucrurile sunt cunoscute, dar toate categoriile profesionale se cred prioritare. Și evident că justiția, magistrații sunt deasupra tuturor, ei fac legea, dacă nu cumva ei ar trebui doar să o respecte sau să o aplice. Legile le face parlamentul (scuzați banalitatea informației!), care și el e ilustrarea perfectă a anomaliilor din partide și a raporturilor dintre ele.

Nu există decât o singură concluzie, amară pentru uneltitorii împotriva guvernului Bolojan: avem un guvern stabil, care profită că rămân valabile măsurile economice și financiare pe care le-a luat, atâta vreme cât PSD-ul s-a retras din joc și președintele țării s-a cumințit, ispășindu-și la mănăstire greșelile pe care le-a făcut. PSD și alegătorii lui trebuie să-i mulțumească șefului lor pentru strategia înțeleaptă pe care a adoptat-o.

Un guvern cu puteri depline, așa cum se profilează (cu alianța dintre PSD și AUR, sperăm să nu fie adevărat!) va fi mai nefast decât guvernul demis, interimar, dar stabil. Dacă și agențiile de rating își vor menține evaluările anterioare (cum cred că se va întâmpla), guvernul Bolojan va rezista la cea mai dificilă probă.

Avem guvern stabil, iar parlamentul (în convocarea din vară) îl poate ajuta să-și îndeplinească menirea. Dar oare va vrea? Sau totul va fi iarăși o lungă teorie?