Asociaţia Cultura în Mişcare a organizat joi seara, cel de-al nouălea eveniment de la lansare, sub egida „Colectivizarea, distrugerea propietăţii şi a omului”. Speakerii conferinţei au fost Augustin Ţărău, licenţiat în drept, istorie, teologie şi doctor în istorie, şi Gavriil Pinte, regizorul care a montat la Oradea spectacolul emblematic „Cei ce nu uită”.

Aşa cum era de aşteptat, Augustin Ţărău a susţinut joi seara o adevărată lecţie de istorie, prezentând cu amănunte (fotografii şi documente în powe point) faţa nevăzută, care riscă să fie uitată, a începutului flagelului roşu în România, din perspectiva ardelenilor.

„În Rusia, la fel ca şi în România, comuniştii au impus naţionalizarea într-o manieră violentă. Una dintre ideile preluate de la Lenin, pe fondul revoluţiei sovietice, a fost folosirea minorităţilor în conducerea şi organizarea revoluţiilor. Stalin însuşi era georgian, iar alături de el au stat exilaţii din SUA şi Argentina, deportaţii din Siberia”, a explicat istoricul. În România, în Ardeal, comuniştii au încercat, cu sprijinul Budapestei, să convingă maghiarii că este posibilă alipirea la Ungaria. În acest context, etnicii maghiari s-au înscris masiv în Partidul Comunist Român. „Ruşii au militat pentru asta, dar aveau nevoie de ascendent politic. Astfel, observăm că maghiarii înscrişi în PCR deţin toate funcţiile importante de conducere din administraţie. Tot maghiarii au fost cei care au pus în practică dezpropietărirea moşierilor, după model sovietic”, a mai subliniat Ţărău.

Marea greşeală a comuniştilor nu avea să fie dezproprietărirea moşierilor, ci fărâmiţarea pământului. Astfel, pentru a câştiga voturi şi simpatii, pentru a avea trecere în faţa concurenţei (Partidul Naţional Ţărănesc), au împărţit pământurile de la moşieri ţăranilor. „O ideoloagă rusă îi atrage atenţia lui Stalin că, în loc să aibă de controlat cinci moşieri, va avea de controlat mulţi mici proprietari, care nu vor dori colectivizarea”, a mai spus istoricul.

România nu suporta o redistribuire a pământurilor şi s-a ajuns în situaţia în care oamenii aveau câte un hectar de teren, după redistribuire. „69% din suprafaţa expropriată, în Oradea, a fost împărţită etnicilor maghiari”, a spus Ţărău.

Însă această fărâmiţare s-a dovedit nerentabilă, iar comuniştii au ajuns ca după moşieri să se lege de chiaburi. Doar că nu cei care deţineau câteva hectare erau consideraţi chiaburi, ci şi ţăranii care, neavând suficient pământ pentru a-şi hrăni familia, încercau să-şi suplimenteze veniturile cu cazanele de ţuică, batoza, caii sau morile. Comuniştii au impozitat, practic, munca.

Şi pentru că nici aşa rezultatele nu au fost bune, în 1949 au inventat un plan economic de nerealizat. Oamenii aveau cote stabilite pentru însămânţare, imposibil de atins. Pentru că nu realizau planul, erau acuzaţi de sabotaj economic şi condamnaţi la şase luni de închisoare. Când ieşeau din puşcărie, trebuiau să respecte planul de recolte, dar nu puteau, pentru că lipsiseră şase luni. Erau din nou încarceraţi, şi la a doua eliberare, erau acuzaţi pentru părăsirea bunurilor şi li se confisca pământul.

Punctul culminant a venit însă când ţăranii nu au mai avut cotă-parte din propria muncă şi au primit la schimb bani şi cartele, cu toate că nu existau cantine sau alimente de vânzare. Revoltele au fost stinse cu execuţii fizice.

Dacă Augustin Ţărău a mizat pe fapte şi documente în expunerea sa, Gavriil Pinte a lăsat arta să vorbească. Spectacolul „Cei ce nu uită”, filmat şi difuzat şi la TVR2, a fost adus în prim-plan pin secvenţele-cheie prezentate. Intrarea spectatorilor, care vor fi legitimaţi, fotografiaţi, şi vor primi cartele, Consiliul Europei, care nu a reuşit să scoată în afara legii ideologia comunistă, poezia proletară şi poezia martirilor, execuţia, la care spectatorii asistă după ce sunt scoşi din teatru şi duşi în câmp şi apoi revenirea la România de după 1989, au fost secvenţele care au tulburat audienţa la conferinţa de joi seara. O seară care a început cu actori-călăi şi actori-victime, „infiltraţi” printre oamenii „obişnuiţi”, şi s-a încheiat tot cu actori, călăi şi victime, meniţi să ne transforme pe noi, cei „obişnuiţi”, în „Cei ce nu uită”.