 De la 600 mineri în 1997, la 24, azi  Înşelaţi, în numele Guvernului: Asociaţiile miniere, NU!  Centrala Cărbunelui le-a dat, în loc de utilaje, un morman de fiare vechi  La un preţ mai atractiv am fi putut menţine şi CET II în funcţiune. "Astăzi, personalul Minei Borod se mai compune doar din vreo 24 de persoane. Le putem spune şi mineri ţinând cont de ce au fost, dar în baza activităţii pe care în prezent (nu) o desfăşoară, ei mai reprezintă doar o prezenţă vie într-un peisaj inert. Adică mort de-a binelea. Pentru ca să avem un punct de reper, este suficient să precizăm că, în urmă cu vreo câţiva ani, aşa cam prin 1997, personalul Minei Borod se ridica la peste 600 de oameni. După acel an au început disponibilizările. Plecau minerii pe gura minei, bucuroşi de compensate, precum altădată vagoneţii, gemând sub greutatea cărbunelui. Li se deschidea un alt orizont. Cel puţin aşa credeau ei şi bine ar fi fost să nu se fi înşelat. În schimb, în adâncuri, la peste 200 de metri, se închideau abataje, galerii, orizonturi. Mi-este greu să cred că acolo se va mai relua vreodată activitatea, că acel lignit de calitate superioară va mai fi scos vreodată la suprafaţă? - ne spunea dl Alexandru Suciu, contabilul şef al Minei Borod, singurul care mai circulă prin sediul pustiit, intrat în părăginire ca şi mina (directorul Mihai Tereş este în concediu medical). Prin anul 1999, un uşor suflu dătător de viaţă părea să clintească lucrurile din amorţirea lor. Venise veste, sub forma unei hotărîri de guvern, cum că forţa de lucru disponibilizată se poate întoarce la muncă şi-şi poate relua activitatea, întrucât mina o să primească înapoi vechiul patrimoniu - utilajele de exploatare în principal şi celelalte dotări. Bucuroşi nevoie mare, câţiva mineri cu iniţiativă au înjghebat, în baza legii, o asociaţie a minerilor căreia i-au spus tot ?Mina Borod?, sperând că... va mai fi ce-a fost odată. Iluzii deşarte. ?Primul obstacol de care ne-am lovit a fost tocmai asociaţia pe care am înfiinţat-o, pentru că, spune legea, utilaje nu se pot da decât societăţilor miniere cu statut de ?exploatare? , nu de ?asociaţie?. Prin urmare, condamnarea a fost definitivă. Ce să faci fără utilaje? - întrerupa retoric dl Suciu, răsfoind inutil lista unor mijloace fixe, un morman de fiare vechi, cu care şi societatea-mamă, Societatea Naţională a Cărbunelui Ploieşti a încercat să le... scoată ochii. Potrivit datelor, zăcământul de cărbune - lignit -, în zonă, este evaluat la circa 30 milioane tone, în plus, în jurul puţului minei Borod se află o cantitate de 2,5 milioane tone. Luând în calcul un ritm de extracţie de 1 milion de tone în 4 ani, înseamnă că numai cărbunele din jurul puţului ar asigura existenţa minei, cu personalul din 1997, pe o perioadă de circa 10 ani. Din păcate, o altă piatră de moară, mult mai grea, trage Mina Borod spre adâncuri, prefigurându-i dispariţia definitivă: preţul de cost. Ridicatele costuri ale gigacaloriei fac neatractivă cumpărarea cărbunelui pentru Electrocentale Oradea. ?Dacă altfel ar fi stat lucrurile, noi am fi fost primii interesaţi de Borod şi, mai mult ca sigur, am fi putut menţine în funcţiune şi CET II?- afirmă directorul Dragoş Gligor. Dată fiind adâncimea mare la care se află stratul de cărbune, 200 - 300 metri, costul gigacaloriei extrase ajunge până la 12 dolari, cu 3-4 dolari mai mult decât se plăteşte pentru cărbunele adus din alte bazine, din ţară sau din import. În concluzie, la Borod lucrurile sunt ireversibile. Hotărîrea de Guvern privind închiderea minei, care trebuie să sosească de la o zi la alta, va pune definitiv cruce Minei Borod.