"Nu sunt nimic fără cuvântul dor, N-am soare-n rimă fără Dumnezeu Pe brazda mea de-acasă de nu mor Nu s-a împlinit deplin destinul meu" Nu a avut nevoie decât de un zâmbet şi câteva vibraţii ale vocii, amplificate prin măreţia sufletului, şi fata frumoasă din Şicula şi-a facut din nume, un renume. Iar acestui nume i-a dat o aureolă veşnică pe care a identificat-o cu măiestria artei ei interpretative, sculptând-o în basorelieful veşniciei româneşti. Florica Bradu mărturiseşte că le datorează celor doi părinţi purtători de nume biblice (Avram şi Sofia) credinţă, iubire de neam, bunătate, omenie şi dragoste de oameni, toate calităţile pe care le-a dobândit în timp şi pentru timp. "Drăguţ car cu patru boi" este primul cântec pe care l-a auzit cântat de tăicuţul Avram, rupt parcă dintr-un tablou al marelui Grigorescu. Clipa aceea a fascinat-o şi a motivat-o pentru o veşnicie, fiindu-i pilonul pentru viitoarea carieră. Părinţii le-au ales celor două odrasle ale lor nume de flori: Florica şi Veronica. Iar dacă a fascinat-o cântecul tăicuţului, sigur chipul mamei i-a rămas icoană sfântă în altarul sufletului, numindu-i cu atâta pioşenie şi drag "şarani şi regi din basme cu ogor", deveniţi în timp lacrimi de dor. "Pe firul destinului meu, apariţia familiei Bradu a însemnat o amplificare a acumulărilor mele sufleteşti şi spirituale. Nu este puţin noroc pentru un învăţăcel în ale folclorului să aibă alături un mare folclorist şi intelectual ca socrul meu, Ion Bradu. De altfel, casa familiei Bradu a devenit un "laborator" de folclor în care lucrau un folclorist şi o studentă la filologie, dar care avea în acelaşi timp toate valenţele unui interpret de folclor. Cenzorul sever al muncii celor doi era reputatul scriitor şi om de cultură Mircea Bradu. În timp, familia Bradu s-a dovedit a fi un pilon de cultură la poarta de vest a ţării". Tributul pe care l-a plătit pentru "arderea" pe marile scene ale lumii, ca slujitoare generoasă a folclorului românesc, a fost veşnicul dor de cele trei flori ale sufletului ei. Mai mult decât atât, uneia dintre fete i-a dat numele "primului copil" al sufletului ei, cântecul-capodoperă a folclorului bihorean, "Lioara". - Ne-aţi lipsit atâta amar de vreme încât, uneori, celor 11 ani le-am dat valenţele unei veşnicii! - Un alt tribut plătit de această dată vieţii, având puterea de a părăsi luminile rampei din ţară, pentru a fi părtaşă la împlinirea fiicei mele, Raluca, într-o lume necunoscută nouă. Preţul nu a fost prea mare, Raluca fiind actualmente cadru universitar, filolog, la Universitatea din New York. - Ştiu că v-a măcinat dorul de ţară. Când era momentul în care devenea greu ca plumbul? - În preajma sărbătorilor, când în metrou ascultam cu căştile pe urechi, detaşându-mă de lumea din jurul meu, colinde şi cântece din ţară ale lui Fărcaş, Hruşcă, Zamfir şi, privindu-i pe americani, mă consolam spunându-mi: "Ce ştiţi voi cât de frumoasă şi înălţătoare cântări avem noi?" - Sunteţi şi cetăţean american. Cum vă împărţiţi sufletul între cele două patrii? - Rămân româncă o veşnicie, iar americancă doar ca un privilegiu al sorţii, care a fost, de ce să nu recunosc, foarte darnică cu mine. - Aţi revenit acasă, dar trebuie să recunosc, eu ca admirator al artei dumneavoastră, că, de fapt, spiritual, nu aţi fost plecată niciodată din conştiinţa iubitorilor de folclor. - Aşa este! Şi acolo, în America, am cântat românilor, micşorând astfel distanţele geografice şi risipind marasmele dorului, alinându-mi-l. - Care este crezul dumneavoastră despre cântec? - Scena să fie altarul în care trebuie să ne rugăm frumos. - Cum aţi defini viaţa dumneavoastră, doamnă Florica Bradu? - Viaţa mi-am trăit-o în cântec, de altfel chiar spun asta într-o doină de-a mea, "Eu trec prin lume cântând", totul, dar totul, chiar şi viaţa, este ca un cântec.