"A plecat atât de fericit şi de mulţumit de viaţă”, îmi spunea, în fatidica seară a trecerii lui spre vămile cereşti, soţia artistului, cea care îi veghea liniştea, dar şi zbaterea sufletească. Se întorsese de la Târgu Jiu, unde fusese s-o omagieze pe „privighetoarea Gorjului”, Maria Lătăreţu, şi să încânte pentru ultima dată publicul. A fost cântecul lui de lebădă. Vorbeam de public! Publicul era prietenul lui, era stapânul lui şi-l considera ca fiind unicul judecător al unui artist. Nu a murit pe scenă, pe scenă a ars doar, s-a întors acasă, iar calea ultimă a peregrinărilor lui prin viaţă şi cântec a străbătut-o alături de marele lui prieten, Dumitru Fărcaş. Oare de ce? Pentru că vieţile marilor oameni nu sunt paralele, dar au un punct comun, care este de fapt punctul de sprijin al fiecăruia dintre cei care slujesc cu demnitate şi credinţă un ţel nobil. Dumitru Sopon, omul şi marele artist, a crezut în creaţiune, a crezut în arta sa interpretativă, avea încredere enormă în tinerii din jurul său, pe care îi adora, le dădea sfaturi şi le insufla simţământul său patern, ca un părinte adevărat, iubea tinereţea şi veselia, iubea frumosul şi frumuseţea interioară a omului, pentru că el iubea atât de mult viaţa. Şi viaţa a fost darnică cu el, oferindu-i de toate, dar cel mai mult se bucura de prietenia oamenilor, prietenie pe care o ridica la rang princiar. Iar firea lui veselă era molipsitoare, chipul de ardelean demn era totdeauna în aşteptarea unei clipe de răbufnire veselă. Ochii lui „nea Mitru”, cum îl alintam eu, un alint plin de respect şi dragoste firească, erau veşnic surâzători, rămaseseră tineri, cum de altfel şi întreaga lui fiinţă. A fost şi va rămâne un punct de plecare pentru mulţi dintre noi, exemplu viu de artist şi om. Cu câtă bucurie aşteptam întâlnirea cu Dumitru Sopon. Clipele petrecute împreună pe scenă ori pe platourile de filmare nu se pot numi decât sublime! Era o plăcere şi o onoare să-l ai alături pe Dumitru Sopon. Ce personalitate! Câtă distincţie! Câtă omenie! Te subjuga cu talentul şi arta lui interpretativă, te obliga să fii măcar cu o treaptă mai sus decât ai fost până în clipa în care-i erai alături. Era spontan, era natural, o naturaleţe care izvora din gena lui de ţăran român, şi-a iubit neamul, mai mult ca orice pe lume! În câte ţări nu a poposit cu cântecul lui, însă nicăieri n-a stat decât pentru a încânta auditoriul, apoi se întorcea la glia lui, pentru că în sufletul lui mare răsuna chemarea pământului şi a cântecului strămoşesc. Pentru meritele lui, a fost numit cetăţean de onoare al unui stat american, lucru pe care îl amintea doar în treacăt, dar se mândrea cu titlul pe care i-l conferiseră clujenii şi autorităţile locale cel de clujean onorant! Din păcate, trebuie să folosesc verbul a fi la timpul trecut, când vorbesc cu durere şi lacrimi în suflet despre marele meu prieten Dumitru Sopon, dar în conştiinţa şi gândurile mele el rămâne prezent mereu şi am convingerea că şi în sufletele iubitorilor de frumos. Mi-ar trebui un timp şi un spaţiu foarte generoase ca să vorbesc despre omul şi artistul Dumitru Sopon, dar timpul sper să fie darnic doar cu folclorul şi cu cei care îl slujesc. Şi nu e puţin lucru, când un cotidian independent alocă spaţiu generos pentru a se vorbi despre cântec. Iar faptul că am oportunitatea de a-mi aşterne gândurile despre oamenii cântecului, pentru a-i face şi mai cunoscuţi publicului, este o împlinire a visului meu despre cântec. Îmi pun o întrebare retorică: dacă mass-media a făcut destul pentru artistul Dumitru Sopon, cel care şi-a închinat viaţa cântecului popular? Eu spun că cei care au facut câte ceva vor avea mulţumirea sufletească, iar cei care au luat ignoranţa la braţ vor avea regrete veşnice. Consider că Televiziunea „Favorit”, specializată în emisiuni despre folclor, şi TV Transilvania, mai ales prin emisiunea „La Izvorul Dorului”, fac parte din prima categorie. Dumitru Sopon mi-a mărturisit, atunci când subsemnatul l-a avut ca invitat în platoul emisiunii, că este singura televiziune şi emisiune care i-au acordat atâta spaţiu şi posibilitatea de a vorbi despre cântecul lui. Noi, cei care l-am iubit, îi mai acordăm un spaţiu, cel din sufletele noastre, scriindu-i numele cu litere de aur în cartea veşniciei folclorului românesc. Nu am insistat în acest articol cu date despre viaţa lui Dumitru Sopon, ci am vrut doar să vorbesc frumos despre cântecul şi viaţa lui, am vrut să vă fac şi pe dumneavoastră, dragi cititori, să conştientizaţi ca noi, cei care cântăm, tot pentru domniile voastre ardem ca o flacără vie aprinsă din spiritul olimpismului cântecului românesc, mereu cu gândul şi visul de a ne face viaţa ca un cântec. Iar Dumitru Sopon a realizat în mod cert acest deziderat al vieţii lui. Cu pioşenie, mă rog ca îngerii să-ţi deschidă porţile cereşti unde vei pătrunde, sunt sigur, foarte uşor, cântând, prietene drag!