Ideea acestui titlu – care poate părea unora ciudat, dar nu este! - mi-a dat-o o tânără regizoare care l-a cunoscut pe Valentin acum un an, la Festivalul de teatru scurt de la noi, din Oradea. După ce a stat de vorbă vreun ceas cu Dom Profesor, cum l-am prezentat eu, mi-a spus cam așa : „Ce domn e Profesorul acesta, ce distins e și ce cavaler! Îmi plac asemenea oameni „de modă veche”.  Un romantic, a mai adăugat ea. Ce păcat că genul ăsta e pe cale de dispariție...

 

Da, ea l-a caracterizat foarte exact pe Valentin. El a fost și a rămas un domn elegant și distins;  n-o să-l vezi niciodată pe stradă, nici alergând, nici mâncând plăcinte, nici strigând, nici vorbind tare și râzând în hohote. E un adevărat profesor, un model, un om care pune măsură în toate: vorbește calm, te privește în ochi, e politicos, nu țipă la tine și nu te trage de mânecă să-i asculți argumentele, ți le spune pe un ton liniștit, calm, privindu-te în ochi,  încercând să te convingă, iar dacă nu reușește își vede liniștit de drum.

Dascălul de literatură română, filologul Valentin Chifor, așa cum mi-au spus studenții de la Facultatea de Teatru (pe vremea când mai exista o asemenea facultate la Oradea), a fost mereu apropiat de ei; domnul acesta nu e „un zbir” ca alții (auzi, zbir! - dar ei vorbesc așa, mai colorat, se știe), e un profesor care chiar vrea să rămâi cu ceva de pe urma cursurilor lui... și nu doar despre lecții vorbim, el ne-a mai învățat și cum să ne purtăm în lume,  cum să vorbim și chiar când să tăcem, așa că îi suntem recunoscători... ținem mult la el.

Valentin Chifor a avut mereu și alte preocupări în afara orelor predate la Facultatea de filologie și la cea de teatru. Ani buni a fost membru în consiliul artistic al Teatrului din Oradea; eu așa l-am cunoscut. Analizele pe care le făcea după vizionări, observațiile lui erau întotdeauna nu doar ale unui profesor cultivat și citit, ci și ale unui mare iubitor de teatru, pline de bun simț și de delicatețe. N-a jignit niciodată pe nimeni cu grosolănii, cum se mai întâmplă. Helas!

Calitatea de  membru în consiliul artistic a dispărut, din păcate, de multișor, dar el a fost și a rămas același cititor consecvent de dramaturgie română și universală, același pasionat spectator; nelipsit din sala de spectacole, scrie uneori și cronici de teatru, consemnând observații profunde asupra textului, regiei, scenografiei și interpretării. E modul său de a-și arăta și dragostea, dar și respectul pentru această profesie...

Cine citește și cronicile lui de carte, dense, pline de observații legate de structura narativă, de stil etc. înțelege că are în față nu doar un profesor bun, un pedagog talentat, ci chiar un doctor în literatură, un scriitor. Această latură de om de carte, i-o cunosc bine, mai ales colegii de breaslă și puținii cititori care se mai avântă azi să citească eseuri sau cărți cu caracter științific. Grupul se tot restrânge, cum știm...

Dar noi, cei care-i suntem prieteni, știm că el este autorul unei valoroase cărți dedicate lui Felix Aderca, o carte care a continuat lucrarea sa de doctorat (susținut în 1977) cu tema Aderca. Analiza sa minuțioasă, atentă, a poeziilor, a scrierilor unui autor ca Aderca, un intelectual de o inteligență briliantă, prolific, „un  scriitor al cărui „rol propulsor în epocă” (cum afirmă Z. Ornea) a întrecut meritele sale strict literare, dar marginalizat într-o vreme când evreii nu erau admiși ușor în zona elitelor artistice,  fac din acest volum o lectură valabilă peste timp...

Colaborator, cu articole, cronici, eseuri, la numeroase reviste din țară (Familia, România literară, Apostrof, Tribuna, Steaua, Convorbiri literare, Analele Universității Oradea etc), la Dicționarul scriitorilor români (I-IV), între 1995-2002, coordonat de Mircea Zaciu, Marian Papahagi, Aurel Sasu,  colaborator cu Ion Simuț la volumul „Valențe europene ale literaturii române contemporane” (2007).

Valentin Chifor a fost, în tot acest timp, nelipsit de la Catedra Facultății de filologie, predând tinerilor învățăcei literatura română. Frumoasă misie.

Preocupat să cerceteze și să se cufunde în manuscrise și documente ascunse în dosare îngălbenite, prin biblioteci (doar a... ucenicit în vasta bibliotecă a Universității clujene!), să descifreze texte ce păreau a nu mai avea niciodată vreun cititor, pasionatul profesor Chifor a scos la iveală adevărate comori, mărturii ale unor distinși cărturari bihoreni și nu numai. Așa se face că a adus pe masa cititorilor un volum îngrijit și prefațat de el al lui Felix Aderca (Oameni excepționali. Jurnal intim, 1995, Ed. Dacia); în revista Familia (în nr. 7 și 8 din 1990) publică „Portrete în mărime naturală...” a două dintre figurile sinistre ale istoriei nu foarte îndepărtate, indivizi detestabili și destestați, despre care a scris cu o intuiție formidabilă, Felix Aderca: Hitler și Stalin.

Cum nu doar delectează, ci aduc și un imens aport la cunoașterea unei epoci nu tocmai fericită pentru noi, epoca comunistă, scrisorile, unele savuroase ale eminentului profesor Traian Blajovici se citesc cu mare interes. Lui îi adresează epistole distinsul profesor Teodor Neș, fostul director al Liceului Em. Gojdu, poetul Alexandru Andrițoiu, poeta indiană Amita Bhose, îndrăgostită iremediabil de Eminescu și de România, profesorii Ion Zamfirescu și Ileana Berlogea (invitați adesea la Festivalul de teatru orădean), criticii Nicolae Carandino, Adrian Marino, scriitori, cercetători, universitari, oameni de cultură (Augustin Buzura, Ioana Em. Petrescu, Marius Sala, Gheorghe Bulgăr, George Sbârcea, Gabriel Țepelea etc).

Nu întâmplător volumul poartă titlul „Sărbătoarea prieteniei” (Edit. Arca, 2009).

În volumul „Escale” (Edit. Dacia, 2006) „eboșele evocative” sunt exacte și emoționante. Din paginile cărții se conturează chipurile unor oameni de valoare pe care, fie i-am cunoscut, unii dintre noi, fie nu, ele, chipurile,  prind contur și ți se întipăresc în minte: Mircea Eliade, Monica Lovinescu, Mircea Zaciu, Virgil Ierunca, Emil I. Roșescu, Gabriel Liiceanu. Evocarea lor nu se face înșirând meritele lor literare, filosofice, civice... ci  ele sunt rezultatul analizei parcimonioase, riguroase, atente, sensibile,  a operelor  acestora; și nu sunt puține situațiile în care , dincolo de scrisori și portrete,  prin intermediul lor, găsim, cu surprindere, o epocă reconstituită minuțios, din fragmente, din „fărâme” de viață.

Generos, dar și cât se poate de curios să știe și să afle, dornic să intre în destinele oamenilor, dar și ale cărților, el tratează „subiectele” cu simpatie, cu înțelegere, cu prietenie. Acesta o fi și motivul pentru care se dovedește adesea prietenul înțelegător și devotat al celor despre care scrie. De pildă, a scris elogios, dar cu exigență, o cronică excepțională despre cartea Martei Petreu  „Acasă, în câmpia Armaghedonului”, cum tot astfel a analizat minuțios Teatrul istoric al scriitorului Mircea Bradu, demonstrând că știe foarte bine, exact cum au stat lucrurile în spațiul ardelean în epocile evocate și observând câtă grație pune în „recuperarea scripturală a chipurilor unor personalități de legendă”; exegeza sa dedicată Doinei Modola, o expertă în dramaturgia lui Lucian Blaga, denotă și din partea lui o foarte bună cunoaștere a teatrului blagian. „Cartea ei este cartea unei mari iubiri, o analiză... de factură teatrologică, specioasă, ambițioasă, incitantă, cea mai completă până la ora actuală”, scrie el. Cu drag și atenție sporită de atașamentul față de autor, a analizat piesele, verva, umorul, zeflemeaua, ironia pieselor lui Radu Iftimovici, dar și sobrietatea și precizia cu care scriitorul descrie o epocă de tristă amintire. A citit atent piesele  lui Pașcu Balaci, subliniindu-i „verva cazuistică”,  dar și umorul lui,  cronicile lui Mircea Morariu, observând caracterul lor polemic, dar subliniind „eșafodajul poetic, filosofic, estetic” al  acestora; s-a aplecat cu prietenească bunăvoință asupra cărților de teatru de tot felul ale subsemnatei... și toți i-am fost și i-am rămas buni prieteni. Despre cronicile  regretatului Dumitru Chirilă are binemeritate cuvinte de laudă, subliniind contribuția sa la „profesionalizarea discursului despre teatru”.

Sunt mulți cei despre care Valentin Chifor a scris cu exigență, dar fără asprimea, fără răutatea sau ironia altor critici. A scris cu dragoste, cu înțelegere, cu respect pentru munca de creație, cu generozitate.

Valentin Chifor  împlinește optzeci de ani? N-ai crede, judecând după ținuta dreaptă, după verva, după prezența lui fizică și participativă la numeroase evenimente culturale din urbea noastră, însoțit, invariabil, de Ica, statornica lui soție, profesoară și ea. Și uneori, doar uneori, de Agata, fiica lor, muzeograf, doctor și ea în Istoria artei. O apariție serafică, de mare blândețe.  Buletinul însă nu minte. Așa este: Valentin împlinește „venerabila” vârstă de optzeci de ani. Așa se spune, „venerabilă”.  Greșit.

Nu e nimic venerabil în întreaga lui ținută. E doar sobrietatea dintotdeauna, privirea dreaptă, înainte. Până la  sfârșit. Un model. Să-l urmăm, căci nu suntem departe de vârsta lui, ba chiar foarte aproape și să-i urăm din toată inima și cu toată dragostea LA MULȚI ANI cu sănătate și spor în tot ce face și în tot ce va mai scrie. Spor și voie bună!

Vetuța POP

7 martie 2019, Oradea