"Capacitatea de a lămuri propria istorie constituie pentru fiecare popor piatra de încercare a maturităţii sale" (Alexander von Humboldt) Un sat numit Tărtăria După ce părăseşti Sebeşul, pe şoseaua spre Orăştie, la 6-7 km, printre colnicele dulci ale Podişului Transilvan, în depresiunea râului Strei, un drum secundar, spre stânga, te duce într-o localitate cu nume ciudat, desprins din legendă şi mit, Tărtăria (com. Sălişte). O brumă de case nu foarte arătoase, de-a lungul uliţei principale, şi alte câteva răspândite printre lanuri de porumb şi fâneţe, străjuite de pomi fructiferi, nu spun mai nimic în plus despre această aşezare, satul Tărtăria fiind asemenea altor sute de localităţi rurale româneşti. "Satul nost, ăsta pe care îl vedeţi, este vatră mai nouă, vechea Tărtărie - după cum povesteau moşii - aflându-se dincolo de şosea şi de calea ferată, unde e şantierul arheologic" - ne spune, cu voce caldă şi plină de miere, Ioan Lupu, un bătrân la 80 de ani, drept ca bradul şi mândru ca stejarul în costumu-i ţărănesc dominat de alb şi negru, aşa cum stă bine vârstei şi omului cumpănit. "Pe-acolo, prin vale, şi până aici, unde începi să urci dealul, era o mândreţe de aşezare, care - zice-se - colcăia de viaţă, moşii şi strămoşii noştri, Dumnezeu ştie până la ce viţă, poate până la Adam, ocupându-se cu olăritul şi cu fierăritul... Aşa spuneam moşii, care ştiau de la moşii lor, că aici erau multe cuptoare şi ateliere pentru ars pământul şi pentru topit şi prelucrat metalele, şi era aşa o căldură în hangaralele ălea că gândeai că te afli în Iad, în Tartar, de unde ar veni şi numele satului nost... Sigur, ocupaţia asta cu lucrul fierului şi a teracotelor era a băştinaşilor, la noi în sat nefiind niciodată ţigani, decât de-ăştia, cu cerşitul"... Că Tărtăria este o aşezare străveche, cu rădăcini preistorice, o demonstrează şi descoperirile arheologului Nicolae Vlassa, care atestă o continuitate de locuire, aici, databilă între anii 4500-200 î.d.H., şi o cultură puternică, de tip Turdaş. O descoperire senzaţională Poate, niciodată, Tărtăria n-ar fi atras atenţia asupra ei, eventual prin interesul iscat de numele atât de straniu, invitând la fel de fel de speculaţii lingvistice, dacă... Da, există un mare dacă în istoria acestei localităţi! În anul 1961, în ultima zi a cercetărilor sale arheologice în această aşezare (începute în 1942), Nicolae Vlassa face o descoperire care avea să producă senzaţie în lumea ştiinţifică. El scoate la lumină un mare complex de cult şi un depozit unitar de resturi ale unor schelete omeneşti, între care şi trei tăbliţe de lut, de mici dimensiuni, din vatra culturală neolitică Vincea-Turdaş (sec. VII-VI î.d.H.), pe care, doi ani mai târziu, le reproduce şi le comentează într-o revistă de specialitate, care apărea în mai multe limbi străine, fapt ce, indubitabil, salvează de la "înmormântare" senzaţionala descoperire, pentru care vor arăta un interes de-a dreptul surprinzător specialişti din Ungaria, fosta Iugoslavie, Bulgaria, SUA şi fosta URSS, care au încercat descifrarea şi datarea lor, pe baza ultimelor cuceriri ştiinţifice în domeniu (Carbon 14 etc.). Modestele tăbliţe (teracotă) neolitice de la Tărtăria fac să treacă în plan secund "o teză şi o carte care făcuseră înconjurul lumii: Civilizaţia începe la Sumer"! Academicianul bulgar Vladimir I. Gheorghiev afirma că "tăbliţele de la Tărtăria sunt (...) mai vechi cu un mileniu decât monumentele scrierii sumeriene" şi că "scrierea, sub forma pictogramelor, a apărut în sud-estul Europei şi nu în Mesopotamia, cum se credea până atunci, desenele şi semnele de pe cele trei tăbliţe reprezentând "cea mai veche scriere din lume", mai ales că scrierea sumeriană, din sec. IV î.d.H., "a apărut cu totul pe neaşteptate şi într-o formă dezvoltată", ceea ce înseamnă că ea a fost ori adusă acolo, ori a fost ameliorată în scriere cuneiformă. La fel, orientalistul şi poetul din Leningrad, Andrei Nadirov, se entuziasma în faţa minunii de pe tăbliţele de la Tărtăria, care transmiteau, peste vremuri, "solia fraţilor pre-daci", pentru ca Marija Gimbutas, o eminentă cercetătoare americană, să încadreze scrierea acestor tăbliţe într-o străveche scriere sacră, venind încă din paleolitic, cu manifestări mai bogate în neolitic, şi aparţinând civilizaţiei Vechii Europe. Cam la aceleaşi concluzii ajung şi investigaţiile unor cercetători maghiari (Makkay Janos, Erzen Nustupny), iugoslavi (Jovan Todorovici), americani (S. Hood, David Whipp), sovietici (T.S. Passek, V. Titov, Boris Perlov) etc. Dacă nu sunt respinse ca falsuri sau pur şi simplu ignorate, tăbliţele de la Tărtăria nu trezesc aproape deloc interesul cercetătătorilor (istorici, arheologi, lingvişti) români, cu excepţia lingvistului Ariton Vraciu şi a etnologului Romulus Vulcănescu, o uitare suspectă aşternându-se peste ele şi peste discuţiile cercetătorilor străini, situaţia rămânând aceeaşi şi după 1989, chiar dacă, pentru prima dată, tratatul de Istoria Românilor (Ed. Enciclopedică, 2001) consacră aproape 2 (două) pagini Tărtăriei, discutabile şi acestea prin concluziile cel puţin nefericite pe care le propune. Deh, "complotul bubei" nu se stinge!... A rămas pe umerii altor cercetători, unii "nespecialişti", abordarea fenomenului, ca şi formularea celor mai îndrăzneţe întrebări pentru elucidarea lui, în vederea alcătuirii unui corpus al textelor străvechi păstrate pe stânci, morminte, statui, vase de cult etc. "Oare nu credeţi că a sosit timpul să ne respectăm patria, istoria, neamul?" În perioada 23-29 octombrie 2000, la Milano, are loc simpozionul ştiinţific internaţional ORIGINILE SCRIERII, în cadrul căruia cercetătorul Haral Harmann, de la Research Centre on Multilingualism din Bruxelles, reia, pe noi baze documentare, apariţia inciziilor scrieriforme pe diferitele obiecte descoperite în arealul carpato-balcanic. Concluzia dizertaţiei sale este aceea că tăbliţele de la Tărtăria sunt primele semne de scriere incizată, care preced pictogramele mesopotamiene (3500-3300 î.d.H.), hieroglifele egiptene (3200-3000 î.d.H.), pictogramele cu inscripţii de pe Valea Indului (2500 î.d.H.) sau pe cele din China (1500-1200 î.d.H.), ca şi enigmaticele mesaje ale zapotecilor mexicani (600 î.d.H.), ceea ce-l va determina pe Marco Merlini, câţiva ani mai târziu, să răsucească teorema clasică "Ex Oriente Lux" în "Ex Occidente Lux". Este vorba aici, în fond, despre statuarea teoriei, rezultată din cercetările arheologice, potrivit căreia spaţiul carpato-danubiano-pontic avea, în neolitic, cea mai densă populaţie, care a generat culturile Criş-Starcevo, Vincea-Turdaş, Petreşti, Pre-Cucuteni, Cucuteni, Boian, Gumelniţa etc. În faţa acestor realităţi, istoricii şi oficialităţile române rămân oarbe, surde şi mute. Se trezeşte, însă, un american de origine română, dr. Napoleon Săvescu, care aruncă - din dragoste pentru neamul său şi dintr-o pasiune devorantă pentru cercetarea preistorică şi istorică - "mănuşa": "Oare nu credeţi că a sosit timpul să ne respectăm patria, istoria, neamul?" Domnia-sa înfiinţează fundaţia "Reînvierea Daciei", publicaţia "Dacia Magazin", "Dacia TV", la New York, şi, la Bucureşti, congresele de Dacologie: Sarmizegetusa-2000, Burebista-2001, N. Densuşianu-2002 şi Tărtăria-2003. Pe un ton polemic, cu argumente de o simplitate şi adâncime dezarmante, intervenţiile publice ale domniei-sale, inclusiv volumul Noi nu suntem urmaşii Romei, încearcă să implementeze tezele potrivit cărora "noi, dacii, nu am pierit", că "poporul carpato-pontico-danubian constituie poporul-matcă al Europei", că acest popor "poartă în el cele mai vechi vestigii ale existenţei şi activităţii omului în Europa, indicând apartanenţa lui la marea arie a antropogenezei". "Cum, ei, pre-dacii, să scrie înaintea tuturor? Cum să scrie dacă nu ştiau să citească?" "Nu putem trece prin viaţă mergând cu ochii închişi şi astupându-ne urechile la un adevăr evident - spune dr. Napoleon Săvescu. Nu putem să refuzăm să auzim comentariile celor ce refuză să accepte dogma: crede şi nu cerceta, eu sunt profesorul, pe mine trebuie să mă asculţi! Nu putem accepta faptul că până în anul 106 d.Hr. n-am existat, pentru că aşa învăţăm la şcoală sau la facultate. Nu putem accepta faptul că legiunile romane au pătruns în Dacia, au cucerit 14% din teritoriul ei pentru o perioadă istorică de neglijat, 165 de ani, şi, peste noapte, toată populaţia Daciei, ocupată sau neocupată de romani, a început să vorbească o altă limbă, romanică (fără ca în 86% din teritoriul Daciei să fi călcat picior de soldat roman)... Ce or fi avut dacii atât de special ca romanii să-i înveţe numai pe ei limba latină, în 165 de ani, şi "au refuzat" să-i înveţe pe maltezi în 1088 de ani, pe greci în 641 de ani, pe egipteni în 425 de ani, pe britanici în 450 de ani sau pe evrei în 325 de ani?"... "Răsfoind publicaţiile lumii, îl găsim pe sumerologul american John A. Halloran întrebându-se: Cum se poate explica faptul că într-o regiune din vestul României, înconjurată cu nume sumeriene ca: URAŞTIE, SIMERIA, KUGIR, s-au găsit trei tăbliţe din lut local cu pictograme sumeriene, dar mai vechi cu 1.000 de ani decât cele din Mesopotamia?! (...) "Asumându-ne o origine trivială, recentă, romană, sigur că acestea nu ne mai aparţin"... Şi, totuşi, lecţiile arheologiei, chiar dacă nu sunt asumate oficial, rămân şi, mai devreme sau mai târziu, triumfă. Descoperirile arheologice de la Turdaş, realizate de cercetătoarea arheolog Sofia Turmă (Sophia Torma), în a doua jumătate a sec. XIX, deşi neglijate şi "date uitării", atestă, cu peste 1500 de ani înaintea semnelor pictografice de pe tăbliţele de la Tărtăria, semne ideografice devenite litere şi cifre cu caracter latin (C mare, D mare şi d mic, I, L, O, S, T, U, V, X, precum şi cifrele III, V, VI, X), printre acestea fiind descoperite şi semnul crucii şi cel al zvasticii. Că traco-geto-dacii cunoşteau scrisul, o confirmă şi autorii antici: Aristofan (450-385 î.d.H.) menţionează că "tracii cunoşteau scrisul", iar Cato cel Bătrân (234-149 î.d.H.), în Originile Romei, apreciază că "Geţii, cu mult înainte de întemeierea Romei, au proslăvit în Ode scrise faptele de vitejie ale eroilor lor, acompaniaţi de flaut, ceea ce la romani, acest lucru a avut loc mult mai târziu"; Berosus (sec. III î.d.H.) spune că şi-a adunat Istoriile din cărţile caldeenilor şi ale celţilor (tracilor), pentru ca Ovidiu, exilat la Tomis, să declare că "am învăţat să vorbesc limba getică şi sarmatică", că "am scris o cărţulie în limba getică", că fiul şi moştenitorul tronului trac, Cotys, i-a citit poeme scrise în limba getă etc. Cum să acrediteze, atunci, circumspecţii istorici români, tăbliţele de la Tărtăria altfel decât un fals? Precis, "nişte negustori sumerieni au trecut pe la noi şi le-au pierdut (asta, înainte cu 1000 de ani ca Sumerul să existe)! Cum, adică, ei, pre-dacii, să scrie înaintea tuturor? Cum să scrie dacă nu ştiau să citească?" "Vom înţelege importanţa acestei zile doar peste câţiva ani" Incet, dar sigur, aceste pământuri îşi recuperează istoria, continuitatea de locuire, fondul uman. Demnitatea şi locul între popoarele şi neamurile lumii. După secole şi secole de agresiune. Cu rare sclipiri. Dar auguste. Cu uriaşe rezerve de potenţialitate. Un moment, în aceste recuperări, îl reprezintă şi ziua de 22 iunie 2003, zi în care, prin eforturile dr.-ului Napoleon Săvescu şi ale prietenilor săi, între care şi marele arheolog şi cercetător Gh. Lazarovici, satul Tărtăria intră şi în conştiinţa românească, după ce a făcut înconjurul lumii! Un monument impresionant, din granit de Baia Mare, care marchează primul mesaj scris, cunoscut până acum, din istoria omenirii, a fost dezvelit - pentru eternă aducere-aminte şi pentru un mereu recurs la vechime, la faptele celor dinaintea noastră, atunci când sufletul, mintea şi mâinile noastre rostuiesc şi făptuiesc. Ceremonialul de la Tărtăria, programat pentru ora 11, a adunat circa 2000 de poporeni, de la ţăranii locuitori ai celebrei aşezări, până la oameni politici, istorici, ziarişti şi scriitori, ca şi pe participanţii la cel de-al 4-lea Congres Internaţional de Dacologie, care au fost sufletul şi motorul acestei extraordinare manifestări. Cuvântul scurt, marcând evenimentul şi cursul festivităţilor, rostit de primarul comunei Sălişte de Alba, Ioan Scutaru, sfinţirea monumentului de către un sobor de preoţi şi diaconi au prefaţat adevăratele comunicări ştiinţifice prezentate mulţimii de dr. Napoleon Săvescu şi Marco Merlini (Italia), dar şi de prefectul de Alba, Ioan Rus, şi de preşedintele Consiliului Judeţean Hunedoara, dr. Mihail Rudeanu. Au fost momente emoţionante, trăite plenar de participanţi, între care şi vreo 10-15 bihoreni atraşi de magia cuvântului scris, ale căror suflet şi gând sunt în consonanţă cu ideile consacrate de N. Densuşianu. Ce s-ar putea spune mai mult despre esenţa acestei manifestări, decât cuvintele lui N. Săvescu? "Le place, nu le place unora dintre noi, despre Tărtăria se vorbeşte în lume din 1961 şi până azi, continuu. Nu există o întâlnire ştiinţifică internaţională în care să se amintească despre scris, despre civilizaţie, şi cuvântul Tărtăria să nu apară"... Sau ale italianului Marco Merlini: "Domnilor, peste tot în lume se ştie că romanii au plecat de aicea, şi nu invers" (...) Vom înţelege importranţa acestei zile doar peste câţiva ani. Veţi putea spune că aţi participat la un eveniment nu important numai pentru acest loc, nu numai important pentru România, ci pentru întreaga Europă. Pentru că recunoaşterea unui scris vechi de 7.000 de ani înseamnă recunoaşterea că aici nu trăiau oameni primitivi, preocupaţi numai de existenţă, de supravieţuire (...) Scrierea din Tărtăria nu este rezultatul unei singure persoane, geniale, ci al unei întregi culturi. Vreau să vă spun, apoi, că alături de cultura egipteană, mesopotamiană, era şi cultura danubiană, şi din multe puncte de vedere se poate spune că această cultură danubiană este cea dintâi... În aceşti următori ani, România va intra în Uniunea Europeană. Eu cred că este important ca România să facă o bună prezenţă culturală şi politică, pentru ca toată Europa să recunoască cultura danubiană, una dintre mamele identităţii Europei"... Pentru un Muzeu al Scrierii Europene Înălţat pe un soclu de beton şi marmură, monumentul de la Tărtăria, închinat primei scrieri atestate din lume, a fost realizat de sculptorul Ioan Şeu şi ridicat, după cum reţine şi placa de pe partea nordică, cu sprijinul Dr. Napoleon Săvescu, preşedintele Fundaţiei "Dacia Reviav International", av. Ioan Rus, ec. Eugen Popa, dr. Mihail Nicolae Rudeanu, Dr. Nick Stoian, prof. Dumitru Mălin, preot dr. Ioan Rudeanu, av. Lazăr Cutuş, Vladimir Brilinsky, şi cu un aport material remarcabil al lui George Constantin Păunescu. Pentru noi, bihorenii, prezenţa eminentului avocat orădean, dl Lazăr Cutuş, pe "placa nemuritorilor", este prilej de reală bucurie şi mândrie. Şi, ca fapt divers, trebuie spus că domnia-sa este socrul Dr.-ului Napoleon Săvescu şi omul care, în ultimul moment, a adus granitul de Baia Mare, după ce andezitul iniţial pentru realizarea monumentului căzuse din ghearele unei macarale şi se spărsese. Nu putem încheia această sumară prezentare a unei manifestări de o importanţă capitală şi specială pentru istoria şi cultura acestor pământuri fără a pleda, alături de Marco Merlini: "Cred că acest loc minunat de la Tărtăria, un loc unic în lume, ar trebui să posede şi un muzeu, un muzeu al scrierii europene, un muzeu unic în toată România. Şi dacă dumneavoastră decideţi să construiţi acest muzeu, veţi găsi un sprijin deosebit la universităţile din Roma, din Londra, din New York, chiar şi din Australia, de unde veţi dobândi şi prieteni de o inestimabilă valoare ştiinţifică şi sufletească"...