Stimate domnule director Ioan Moldovan,

În virtutea dreptului la replică, vă rog să publicați articolul care urmează, ca răspuns la textul colegului nostru Traian Ștef, Un om năcăjît, publicat în revista „Familia”, nr. 6, iunie 2019, p. 17-19. Ca redactori la revista „Familia”, noi suntem, totuși, înainte de toate, jurnaliști și ar fi normal să respectăm deontologia profesiei. Anterior, mi-a fost refuzată o altă versiune a dreptului la replică, pe motiv că s-a extins și asupra altor opinii, care nu apăruseră în revista „Familia”. Propun un text reconfigurat, cu un sentiment stânjenitor, ca un efect al onestității terfelite la mine acasă, la noi acasă, ofensă ce mi-a fost adusă de un coleg indiferent la civilitatea dialogului. Regret unele note mai tari ale răspunsului, la care m-a obligat agresivitatea cuiva fără simțul măsurii. Nu am putut fi mai scurt, pentru că explicațiile, și așa comprimate, sunt inevitabil mai lungi decât zgomotele acuzelor iresponsabile, bazate pe presupuneri și judecăți neîntemeiate. Cu alte cuvinte, Traian Ștef mă îndeamnă, ca în anii 1950, să-mi scriu autobiografia. Nu am s-o fac, dar defăimarea și calomniile trebuie arătate.

[Notă: Când i-am făcut directorului Ioan Moldovan propunerea de a publica această reacție a mea, fără a-i trimite textul, mi-a răspuns că, în principiu, nu ar vrea să redeschidă un conflict. Dar eu nu am deschis niciun conflict, alcuiva aparține onoarea acestei întâietăți.]

Mărturisesc că nu înțeleg prea bine agresivitatea cu care Traian Ștef a izbucnit împotriva mea în articolul publicat în „Familia”, nr. 6 din iunie 2019. Am explicații profunde, psihanalizabile, dar ele nu pot fi făcute publice, din decență. Ce se vede din discursul său revoltat, plin de ură, e răbufnirea târzie a unei frustrări îndelung mocnite, dar pe care un om civilizat știe astăzi să și-o strunească într-o ipocrizie a bunei sociabilități. Toți avem complexe și frustrări, ne deosebim prin modul în care le controlăm și le filtrăm. Un primitivism de nezăgăzuit s-a declanșat brusc într-un dezechilibru psihic, ca al violentului care sare brusc de la masă urlând: „Lasă-mă, că-l omor!” Ce mă miră e că niciunul dintre colegi (și, în primul rând, Ioan Moldovan) nu i-a atras atenția că e ridicol, ca orice om nervos, predispus la exagerări și radicalisme. Cu atât mai penibil cu cât aparențele erau că izbucnește dintr-o pricină care nu e a lui, dar de pe urma căreia poate profita prin teatrul justițiar pe care îl joacă.

Pretextul îl știm, dar e unul alambicat. Traian Ștef nu a reacționat, de fapt, la articolul meu Elegie pentru revistele literare, publicat în „Familia”, nr. 5, mai 2019. Dacă ar fi fost așa, trebuia să se exprime pe acea temă: criza de public a revistelor literare și rezistența lor la reformă. Nu asta îl durea, nu despre asta era vorba, ci de efectul pe care l-a avut asupra altora articolul meu. Știind cât e de sensibilă problema, am pus în finalul articolului meu o notă, de care nimeni nu a ținut cont:

„Autorul articolului cere scuze tuturor colegilor din presa culturală care s-ar simți lezați de unele afirmații din cuprinsul acestui text și mărturisește că nu a dorit decât să semnaleze aspectele neliniștitoare ale unui fenomen socio-cultural care tinde să ne facă inutili.”

Nu era nimeni vizat direct, dar aproape toată lumea din presa literară s-a simțit lezată. Știam că Nicolae Manolescu, președintele Uniunii Scriitorilor, a aflat de text și s-a supărat foarte tare, pentru că aș pune în pericol finanțarea pe mai departe a revistelor literare; i-a și mustrat la Cluj, la început de iunie 2019, la FestLit, pe Ioan Moldovan și Traian Ștef pentru că au îngăduit publicarea acestui articol. Într-o ședință morocănoasă de redacție, le-am propus să se dezică de articolul meu sau să organizeze o dezbatere pe tema Viitorul revistelor literare. Era o soluție bună, așa am crezut. Nu au vrut, au ales altă cale: represalii împotriva redactorului împricinat. Directorul îi cere demisia în editorialul din nr. 6, din 2019, iar în același număr redactorul șef se dezlănțuie cu năduf împotriva colegului, cu gândul să-l facă praf. Rezultatul a fost un discurs nesăbuit, care să facă bună impresie galeriei alertate și revoltate.

În rezumat, Traian Ștef a dorit să-și arate mușchii în fața șefului cel mare (Nicolae Manolescu), care nu l-a luat niciodată în seamă până atunci și pentru care nu există ca scriitor. Cu pumnii strânși, îi sare demonstrativ (și inutil) în apărare, urlând: „Cine ești tu, mă Simuț, de-l superi pe domnul  Manolescu? Cum îți permiți? Cine te crezi? O să-ți arăt că ești un zero!” Dacă eram la cârciumă așa făcea. Cum nu eram acolo, a desfășurat scriptic un șir de acuzații, care mai de care mai catastrofale. Sunt judecat pur și simplu ca un deviaționist din anii ’50.  Evident că nu mai conta starea revistelor, de care activistul USR a uitat complet. Grav era că l-am supărat pe șefu’ cel mare, iar asta se plătește cu o corecție drastică în văzul lumii. „Las’ că-ți arătăm noi conservatorism și criză de public la reviste, de n-o să le poți duce!” Și furtuna devastatoare era gata. Traian Ștef îmi deschide un dosar de inchiziție publică, în care neagă validitatea întregii mele activități, pe toate planurile, de la viața particulară la cea profesională. În acest fel, schimbă proletcultist miza discuției, de la opinie la opinent, incriminabili în egală măsură. De la o discuție normală despre soarta revistelor literare se ajunge la un rechizitoriu biografic abuziv.

Acuzele pe care mi le aduce justițiarul nervos sunt necugetate, grave în distructivitatea lor totală la adresa mea. Nu am făcut decât lucruri rele, sau mai degrabă nu am făcut nimic, ca om, ca profesor, ca redactor, ca istoric și critic literar. „Datorită lipsei de vigilență s-a strecurat printre noi un sabotor, un dușman al tagmei! Trebuie să ne lepădăm de el!” Asta e și premisa și concluzia judecății dintr-o imaginară organizație stalinistă de partid, în care se propune excluderea irevocabilă a împricinatului. Nu mă plâng atât de afectarea imaginii mele publice, cât de inadecvarea, vopselele și deviația mâzgălitorului.

Am lăsat să treacă timpul, pentru a-i răspunde procurorului improvizat, gândindu-mă că își dă seama de eroare. Da’ de unde, tot el face pe jignitul, deși nu am scris niciodată vreo vorbă de scădere despre el, nici nu am avut vreun conflict verbal și nici articolul meu nu-l viza în mod direct prin ceva, ca să justifice acest atac sistematic la persoana mea, atac extins în toate domeniile mele de afirmare. Parcă s-a deslănțuit Tandaler din Țiganiada lui Budai-Deleanu, eroul închipuit în luptă imaginară noaptea cu dușmanii!

Evident că explicațiile mele în replică sună ca niște disculpări stranii în fața cuiva care nu are noțiunile minime de stimă profesională și respect colegial. Cine se scuză se acuză – spune o pildă. Dar eu nu am de ce să mă scuz, decât, eventual, pentru vina de a fi coleg cu un asemenea ins pe care valurile tulburi ale revoluției l-au adus în redacție. Traian Ștef mi-a creat o situație perfidă de inculpat, pe care au încercat să mi-o inducă și alții, mai ales Gabriel Chifu în „România literară” și Mircea Mihăieș în „Orizont”, care i-au creditat infamiile, în loc să-l penalizeze. Singura mea vină e opinia despre starea precară, neliniștitoare, a revistelor literare, la care e bine să reflectăm cât e de adevărată și cât de profundă. Dar pentru alții e mai bine să expediem îndemnul la reflecție într-un delict de opinie și să-l transformăm pe opinent într-un dușman (ca dușmanul de clasă de pe vremuri). Așa s-a declanșat mecanismul de compromitere, în cadrul căruia Traian Ștef și-a sumat rolul  denunțătorului mincinos. Adică: „Să vă spun eu cine e Simuț? O să vă îngroziți!” Ce pot răspunde pe scurt la acuzele procurorului înverșunat?

Ce poți să răspunzi la acuza că publicarea unui articol de opinie e din „categoria lucrurilor aberante”? Ce poți să spui la frumoasa frază: „Numai un om care și-a pierdut mințile nu se gândește la postura în care e pusă redacția care publică acest text”? Dar redacția l-a publicat, nu eu, cu de la sine putere! Mai zice: redactorii de la alte reviste „nu sunt universitari” și au salarii mici, ba unii chiar dau bani de la ei pentru apariția unei reviste. Sunt constatări obiective. Cu ce sunt eu de vină pentru aceste cazuri de precaritate? Revistele trebuie să fie instituții serioase, cu tot ce înseamnă asta. Dacă nu pot fi, înseamnă că nu merită să existe. 

 

„Latră Tandaler ca ș-un câne”

Exigentul meu coleg îmi reproșează că am scris despre scriitori comuniști ca Paul Anghel și Dumitru Popescu, dar omite să spună că am exemplificat cu ei un anumit tip de literatură – literatura oportunistă, propagandistică, sau am scris despre ei articole în Dicționarul Zaciu. Despre Dumitru Popescu se scrie și azi în „România literară” și nu văd nimic rău în asta. Depinde cum scrii și ce scrii. În rest, face tabula rasa din tot ce am scris. Îmi reproșează că am pledat pentru publicarea unui text inedit de Titus Popovici, dar colegul meu nu știe despre ce e vorba. El are o fixație biografic anticomunistă, care se manifestă și unde nu e cazul, el judecă literatura tot din perspectiva dosarelor de cadre. Insinuarea e clară și la îndemâna oricărui acuzator fără scrupule: sunt un critic filocomunist. Mai rămâne să formuleze alte acuze, pentru a avea întreaga paletă a compromiterilor facile, la comandă.

Același coleg scotocitor și vigilent inventează că aș fi trimis o scrisoare lui Eugen Simion, prin care aș fi atras atenția asupra pericolului pe care îl reprezintă redactorii-șefi greco-catolici ai unor reviste din Ardeal. O ticăloșie fără margini! Nu întâmplător, revistele conduse de scriitori greco-catolici („Familia”, „Steaua”, „Discobolul”) erau, în jurul anului 2000, printre cele mai bune și am colaborat la ele. Eugen Simion, chiar dacă era atunci președinte al Academiei Române, nu avea de ce și cum să intervină. Ar fi fost cu totul nepotrivit să apelez la domnia sa într-un asemenea scop. Traian Ștef invocă o scrisoare inexistentă, prin presupuneri și vorbe aiuristice aruncate în vânt. Problema că există directori de revistă greco-catolici sau de altă religie poate fi discutată, ca pură constatare a unei stări de fapt, dar nici într-un caz ca acuzație.

Altă ticăloșie din același registru: că aș fi cerut bani greco-catolici pentru editarea lui Iustin Popfiu. Un prim volum din opera acestuia (o pledoarie pentru o istorie critică a literaturii române) a fost editat în întregime prin intermediul redacției, fără alte ajutoare. Publicarea unui al doilea volum, de predici, nu se întrevede deocamdată și nu am făcut niciun demers, nici oficial, nici neoficial, pentru apariția lui, nici nu am luat aconturi. Se poate verifica la sursa bănuită. Dar nu se gândește colegul meu în ce situație stânjenitoare pune partea cealaltă (că de mine nu-i pasă) când își imaginează că o instituție ecleziastică serioasă ar putea consimți să dea bani pe degeaba? Nu avea la ce să reacționeze, cum zice că și-ar fi propus să ia atitudine împotriva mea, pentru că nu există nimic dubios în acest proiect. Mă putea întreba. Am avut întotdeauna și am în continuare respect pentru biserica greco-catolică, pentru personalitățile ei culturale, pentru istoria ei și e o mare mârșăvie să răstălmăcești o atitudine corectă, care iarăși poate fi verificată prin colaborările simbolice pe care le-am avut.

Îl mai supără opinia mea despre starea poeziei. Foarte bine! Are tot dreptul să creadă contrariul a ceea ce am scris sau am spus pe această temă. Nu văd de ce trebuie să mă culpabilizeze. Avem o mare poezie, cu care putem umple librăriile, bibliotecile, revistele, internetul, lumea. Am spus că Eugen Uricaru e cel mai important scriitor de la „Echinox” – e o opinie care poate fi contrazisă de altcineva. Putem discuta fără țâfnă.

Mai zice că mă tângui pentru represalii. Tocmai în revista în care directorul îmi cere demisia! Demisia cuiva care are o jumătate de normă. Nu mă tângui, mă amuz. Cum pot niște scriitori civilizați să practice adevărate persecuții, exact ca în plin stalinism (cenzură, defăimare, interdicție totală de nume în anumite reviste), pentru o banală opinie, taxată ca un grav delict, ca un pericol public? Noroc că există alternative, noroc că nu suntem în stalinism, pentru că atunci i-aș vedea pe unii ca Traian Ștef și Mircea Mihăieș cum mă exclud din viața literară cu satisfacție și mânie proletară. Acum ei fac un exercițiu amuzant de dictatură, cenzură și exclusivism în propria ogradă, cu pâre la șeful cel mare sau la cel mic, de la centru, și răstălmăcirea opiniilor mele. Cum pot să se preteze la asemenea complicități păgubitoare, numai pentru că s-au supărat pe un deviaționist? Pentru asta trebuie să facă o înscenare distructivă ca în anii ’50, prin care sunt prezentat ca un pericol social și deferit opiniei publice de pe Facbook-ul revistei prin demascarea pusă la cale de o unealtă a regimului protecționist USR? E chiar așa o mare infracțiune relatarea unei banalități despre declinul revistelor literare? Dar toată lumea vede acest fenomen întristător.

Cică nu aș avea bune intenții în tot ce spun, pentru că nu prea am călcat prin redacție. Dar am constatat că redactorul-șef nici nu știe că eu zeci de ani nu am fost angajatul revistei decât cu așa-zisa convenție civilă, jumătate de normă am numai de câțiva ani, deci nu aveam obligație să semnez condica și să particip la toate activitățile redacționale. Din 1993 m-am transferat la Universitatea din Oradea și nu am beneficiat de continuarea contractului de muncă la revista „Familia”, în condițiile clasice, ca a doua normă. Se poate verifica. Faptul că am rămas în caseta redacțională (ca redactor, deși nu eram) e altceva, a fost o convenție simbolică.

Dar nu-i ajunge atât. Procurorul înverșunat se aventurează în toate domeniile activității mele, găsind foarte potrivit să minimalizeze și activitatea mea universitară. Ar fi ridicol să fac aici un bilanț. Există la facultate evaluări periodice, cu criterii precise, pe care le poate consulta la cerere, sau un CV public, rezumativ. Nu spun mai mult decât că îl invit să facă un sondaj clandestin printre studenții mei, printre cei buni. O reflectare a activității mele științifice universitare se poate vedea pe Google Scholar Citations (așa numitul și blamatul indice Hirsch). Despre activitatea de îndrumător au vorbit și alții, de pildă Alex Ștefănescu în articolul Ion Simuț și școala sa de critică, în „România literară”, nr. 29 din 2008, două pagini în mijlocul revistei, articolul poate fi citit și pe Internet. Rechizitoriul lui Traian Ștef merge aberant, întrebându-se ce-am făcut ca decan, dacă sunt sau nu recunoscut ca maestru etc. Pe cine am promovat? Sunt alături de noi, în redacție, Mircea Pricăjan și Marius Miheț, care știm de unde vin și cu a cui recomandare. E meritul lor. Ei sunt speranța de înnoire din interior a revistei.

Cum să răspunzi pe scurt la o rafală de întrebări retorice minimalizatoare? „Latră Tandaler ca ș-un câne” (versul 1051) – vorba poeticului. Îl interesează ce-am făcut și ce n-am făcut la universitate, în redacție, în viața particulară, în viața literară, la aniversarea „Echinox”, în cadrul generației optzeciste. Pot întreba numai atât: cum ai ajuns pe meleagurile astea, prietene? Ai picat din cer? Eu am fost opt ani prodecan (2000-2008) și patru ani (2008-2012) decan al Facultății de Litere, fără niciun fel de probleme, tu, dragă Traian Ștef, nu ai rezistat nici pe sfert ca director al Bibliotecii Județene „Gheorghe Șincai” Bihor și ai fost destituit mult înainte de termen. Ce ai făcut pentru învățământul românesc altceva decât să terorizezi școlile cu auxiliarele unor manuale, ca agent comercial clandestin al unei edituri? Dacă ți-aș întoarce și celelalte întrebări pe care mi le pui, complet înafara subiectului, cum ți-ai face silit autobiografia, cu ce sentimente? Crezi că ești chiar așa o figură strălucită a literaturii române contemporane? Ar fi cazul să te uiți în oglinzile care contează.

Nu încetez să mă mir. Cum poate lansa cineva, un  prieten de patru decenii, acuze grave cu atâta ușurință? Numai dacă și-a pierdut mințile sau busola! Cum poate insinua dezvăluiri și acuze ca și cum ar fi descoperit, senzațional, un  spion sub acoperire?

Mai zice referentul biografiei mele că nu am scris despre cărțile orădenilor. Știam că nu citește mai nimic, dar chiar nimic n-aș fi crezut. Narcis se caută în orice luciu de apă numai pe el însuși. Nu am scris despre el. Am scris destul despre scriitorii care au meritat (Mircea Bradu, Ioan Moldovan, Pașcu Balaci, Florin Ardelean, Lucian Scurtu și alții, unii dispăruți între timp), dar despre Traian Ștef am evitat să scriu, pentru că am crezut că e mai civilizat să tac; dacă vrea neapărat, voi scrie și despre el. 

 

 „Lasă-l, domle, că e un semidoct"

Se întreabă procurorul despre el însuși și se miră cum de a devenit așa înverșunat, vede și el exagerarea. Traian Ştef e intrigat, pentru că eu i-aș fi prostit toată viața pe colegii din redacție și pentru că am folosit revista numai ca adresă pentru corespondență. Ce am scris în revistă nu recapitulez acum, dar îl invit cuviincios pe colegul meu nu să cerceteze colecția (că i-ar fi prea greu), ci să vadă ce a înregistrat, relativ obiectiv, Cronologia vieții literare românești. Perioada postbelică, pentru anii din 1986 încoace, de când am fost redactor, sau și mai devreme, și va constata cine există și cine nu există în publicistica literară, prin modul în care suntem văzuți dinafară. Mai degrabă ar fi ușor de constatat atmosfera negativă instalată în redacție de Traian Ștef, într-o ostilitate sistematică față de foști redactori și față de o serie de colaboratori buni pe care i-a alungat (unii au revenit gudurându-se pe lângă el, văzând că asta e soluția: măgulirea șefului).

În finalul severului său rechizitoriu, Traian Ștef îmi face plăcerea de a-mi aminti de colegul nostru Crăciun Bejan, care ar fi spus despre mine: „pe băiatu’ ăsta nu-l interesează numa’ buricu’ lui” (citat din memoriile colegului meu). O fi spus, dar nu știu dacă are dreptate. Nu sunt un nombrilist. O dovedesc cărțile mele de critică și istorie literară. Crăciun Bejan era un bârfitor prietenos, capricios, și nu știu să fi vorbit pe cineva de bine; înafară de Ovidiu Cotruș, toți aveau pentru el numai cusururi. Dacă Traian Ștef crede că e corect să invoci vorbe neatestabile, plăcându-i lui însuși să fie un colportor de zvonuri și răstălmăciri, atunci am să-i spun și eu ce mi-a spus confidențial Crăciun Bejan despre Traian Ștef atunci când acesta din urmă încerca să țină o rubrică de carte străină și greșea mereu numele scriitorilor străini (de pildă, al lui John Fowles): „lasă-l, domle, că e un semidoct, nu știu cum să scăpăm de el!” Asta o spunea maestrul său despre cel care voia să-i devină ucenic, pentru că amândoi aveau în comun aspirația de filologi pentru a deveni filosofi. Apropo: maestrul i-a lăsat lui Traian Ștef o dactilogramă cu vreo mie de pagini de filosofie, de ce o tăinuiește, de ce o ține ascunsă? A promis că publică integral manuscrisul. Unde-i e loialitatea? A publicat numai o mică parte. Dar restul?

Să închei și eu simetric cu ironia finală a preopinentului. Traian Ștef zice despre mine că, împreună cu Ioan Moldovan, a avut îngăduința ca față de un om nefericit. Le mulțumesc! Creștinește, nu-i prea frumos să-ți bați joc de un nefericit, cred că și la greco-catolici. Și, dacă sunt un om necăjit - și poate că sunt și necăjit și nefericit – astea sunt consolările care vin de la un vechi coleg și prieten: ridiculizarea și înjurătura? Dar la ce poți să te aștepți de la un fariseu decât să se bucure când te vede trist? Conștiința nefericită, ca problemă filosofică, mai mult decât una sentimentală, nu poate constitui obiectul deriziunii decât pentru un semidoct.

Calomniile și agresivitățile colegilor mei, un monument de ingratitudine, au stârnit admirația celor de la „România literară”, care le reproduc copios și satisfăcuți în numărul 35 din 9 august 2019, p. 4, cu elogii pentru rolul lor istoric în viața culturală orădeană, arătând că opiniile lor „ne inițiază în «tainele» decepționantului personaj I. S.”, încheind cu observația că față de Ion Simuț „se cade să stai departe, fiindcă mereu va căuta să te prostească, așa cum vedem că a procedat cu colegii lui orădeni”. În loc să le atragă atenția asupra limbajului folosit și asupra fanteziei calomnioase, colegii de la „România literară” îi stimulează pe directorul și redactorul șef de la „Familia” prin evidențieri în fața companiei. Ba chiar, cu totul întâmplător, în același număr al „României literare” se anunță că Traian Ștef este nominalizat scriitorul lunii iunie 2019, printre altele și „pentru contribuția însemnată la afirmarea și prestigiul revistei «Familia»”. În juriu, alături de alții, Răzvan Voncu, Gabriel Chifu și Mircea Mihăieș, din aceeași categorie morală cu Traian Ștef. Intelectual și literar, sigur îi sunt superiori, dar moral sunt la fel de deplorabili, atunci când încurajează comportamentul unui calomniator, mizeriile și adversitățile în breaslă. „România literară”, prin notițe nesemnate, se face la centru ecoul calomniilor din teritoriu la adresa unui redactor de la „Familia”. Nu simte eroarea enormă că e atacată viața privată și viața profesională a unui coleg, în loc să fie discutate ideile și opiniile lui. E o complicitate în rău, capabilă să compromită pe termen lung orice instituție serioasă.

Eu am față de Traian Ștef îngăduința pe care mi-a transmis-o Crăciun Bejan: ca față de un semidoct. „Lasă-l, domle, că nu și-a însușit alfabetul minimal al culturii și civilizației. Nu vezi cum își roade unghiile?” Nu vezi că nu e în stare să țină un discurs public de cinci minute? La ce isprăvi să te aștepți de la el? Eventual să te ponegrească. E singura răzbunare posibilă a celui incapabil de smerenie. El trebuia să-și arate vitejia și sfidarea bunului simț.

Suferind funciarmente de atonie morală, procurorul meu de caz emană o atitudine arogantă, comică, dacă nu ar fi tristă, prin precaritatea operei de sprijin. Se va umaniza când va înțelege zădărnicia propriei opere, după ce a constatat-o pe a altora.

Trebuie să fii tare impertinent, cu busola morală dereglată, ca să-ți permiți să terfelești viața și cariera unui om onest, numai pentru a-ți realiza visele de parvenire și pentru a face bună impresie unor bucureșteni ipocriți. Figura a reușit. Recompensele au venit. Dar ce folos că dobândești lumea, dacă ți-ai pierdut sufletul? Hai că v-am popit destul, deși nu înțelegeți nimic, înafară dobândirii favorurilor pentru voi! Onoare, minimă onoare nu aveți!

Putem filosofa ieftin în termenii unui relativism păgubos, când zicem, după Caragiale, că toți suntem oameni, mai mult sau mai puțin onești. Din nefericire, sunt în jurul nostru prea mulți semeni complet lipsiți de onestitate. Dacă, pe deasupra, nu mai au nici inteligență, nici bun simț și nici talent, atunci au toate șansele să devină mediocrități agresive, creditate de alte mediocrități agresive, mai bine plasate, care ne dau un bun exemplu despre cum se poate întreține confuzia valorilor sub aparența că faci un lucru bun.

Am răspuns aici cu amărăciune la deschiderea abuzivă, sub interogatoriu cu becul în ochi, a unui dosar de inculpat pentru delict de opinie, finalizat de o justiție aberantă într-un rechizitoriu ce depășește limitele oricărei contestări critice rezonabile.

Revista „Familia” – un caz de automutilare, prin gestul nevrotic al colegilor mei. Sfârșit de capitol. Această etapă a revistei (1990-2020) este epuizată moral. Instituțiile au viața lor și crizele lor. Se nasc, înfloresc și mor sau trec spre o altă etapă. Oamenii (redactorii, mai ales șefii) nu înțeleg că sunt scadențe istorice la care schimbările trebuie să aibă loc. După treizeci de ani, orice șef sfârșește într-o antipatie duioasă, dacă nu mai rău. Cum i s-a întâmplat și lui Alexandru Andrițoiu.

Regret că revista „Familia”, a cărei viață pe hârtie se apropie de sfârșit, are parte de un asemenea incident. Aș vrea să închei aici un episod penibil din prezentul revistei „Familia”, dar nu depinde de mine.

Ion SIMUŢ 

NOTĂ DELICATĂ: Cer scuze admiratoarelor și admiratorilor lui Traian Ștef, cărora le doresc să se adape în continuare cu aceeași plăcere de la acest izvor de înțelepciune, moralitate și talent, pe care unii nu știu să-l prețuiască suficient.

(Intertitlurile aparţin Redacţiei)