În toamna lui 2014, în cadrul FITO, Bobi Pricop îşi dădea întâlnire pentru a treia oară cu orădenii, prin spectacolul „Profu' de religie".  Un hit pentru public şi critici deopotrivă, spectacolul i-a adus premiul pentru regie şi o serie de aplauze virtuale, prelungite preţ de câteva luni, din partea unui public în genere tânăr, greu de adus în teatru, cu apetit real pentru viziuni moderne şi texte contemporane.

Pentru cei care n-au auzit de Bobi Pricop, o căutare online îi aduce în faţa unui şir, scurt şi concis, de aprecieri. Bobi Pricop e pe val şi a venit la Oradea cu „handicapul" unui standard ridicat: patru montări, niciun eşec. La prima colaborare cu Teatrul Regina Maria, Pricop propune un text contemporan şi-i păstrează titlul întocmai: „Uciderea ritualică a lui Gorge Mastromas" (Dennis Kelly). Un titlu deloc comercial, la care se adaugă două limite: de vârstă (16 ani) şi de locuri (spectacol cu publicul pe scenă). O combinaţie care te face să te gândeşti de două ori dacă vrei să-ţi iei bilet, iar asta e bine. Ca un film de artă, spectacolul necesită o anumită stare, o anumită pregătire şi o anumită disponibilitate.

Dezavantajul textului semnat de britanicul Dennis Kelly este că te cucereşte prin emoţie. Primul scurtcircuitat este creierul. Apoi lumina coboară, se transformă în nod, îţi răneşte gâtul, se rostogoleşte în plexul solar, staţionează, staţionează, staţionează. Simţi cum îţi blochează fluxul energetic. Când nu mai ai aer se preschimbă în gol. Un gol care ţi-a alunecat în stomac şi se joacă în sus şi în jos. Este un text despre interiorul unei fiinţe umane care nu mai are decât carcasa. Piesa îl prezintă pe Gorge Mastromas din stadiul de embrion până la bătrâneţe.  Îl arată cum creşte, decizie după decizie, dintr-un copil timid, într-un adult integru. Laitmotivul întrebării "Bunătate sau laşitate?" se transformă apoi în răspuns: laşitate. Personajul se schimbă radical, îşi vinde sufletul, metaforic, unei organizaţii secrete la fel de metaforice şi se transformă într-un oligarh. Tot ce construieşte şi cumulează de aici înainte este bazat pe manipulare şi minciună. Adevărul se transformă din valoare de sine stătătoare într-o valenţă care ţine de perspectivă.

Mecanisme şi simboluri

Ce frapează la text este partea narativă. Partea non-dramatică, imposibil de redat scenic în parametrii emoţionali ai cuvântului scris. În acest context, ce a făcut Bobi Pricop a fost să-şi întindă singur o capcană. Montarea pe care el a ales-o face apel la raţiune, la analiză şi, mai ales, la atenţia privitorului. Un spectacol care poate părea lung şi este construit pe mecanisme care au efect doar dacă sunt executate cu maximă precizie. Iar la premieră exact precizia a lipsit. Un spectacol în care elementele brechtiene ( de la sufleor, muzica live - cu aplauze pentru Alex Szuz - filmarea şi schimbarea decorului la vedere, ordinul dat  spre public, până la numărătoarea scenelor)  se combină cu lacrima actorului şi potenţialul cinematografic al interpretului de teatru. O combinaţie la care se adaugă simboluri scenografice (cercul de lumină, triunghiul, arca) cu trimiteri la organizaţii secrete celebre. De altfel, scenografia semnată de Irina Moscu are meritul de a fi un spectacol în sine, după cum vă veţi convinge.

Apelul la raţiune îl primeşti printr-o cagulă cu o arcă, desenată schematic, în frunte. Aceeaşi arcă pe care se joacă spectacolul. Pe parcurs, indiferent dacă o foloseşti sau nu, îţi dai seama că acea cagulă este apartenenţa ta la organizaţia care-ţi explică viaţa lui Gorge Mastromas. La final, prin personajul Pete, realizezi că gruparea din care faci parte este cea care luptă împotriva oligarhilor, punându-i faţă în faţă cu conştiinţa lor.

„Uciderea ritualică a lui Gorge Mastromas" aduce un plus actorilor din distribuţie.  Proiecţia video, live te ajută, ca spectator, să descoperi în interpreţi valenţe pe care niciun alt regizor nu le-a pus în valoare. Un joc teatru-film, o dublă perspectivă asupra aceluiaşi actor, tablouri care se lipesc de retină. Retină care reţine o femeie, Louisa, şi valiza ei, la adio. Ochii din jocul tăcerii au fost asul Mihaelei Gherdan. Ioana Dragoş Gajdo (A.), Pavel Sârghi (Martin) şi Sorin Ionescu (Gel), sunt actori pentru care merită să treci pragul teatrului, dacă vrei să pleci acasă cu repere reale, despre cum se conferă valoare (şi greutate) unui personaj secundar.  Revelaţia spectacolului este însă Richard Balint. Pentru că nu există nimic mai greu decât să fii eternul actor principal, actor vedetă, actor recunoscut, actor recompensat, şi să-ţi ridici ştacheta singur. Prin rolul lui Gorge Mastromas, Richard Balint a stabilit un etalon care va fi greu de depăşit, chiar şi de el însuşi.

Următoarea reprezentaţie va avea loc vineri, 13 martie, de la ora 19.00. Iar dacă la finele ei vă veţi simţi confuzi, staţi liniştiţi. Adevăratul spectacol abia acum începe, în filmul retrospectiv din gând.