De peste un deceniu şi jumătate, profesorul şi istoricul Antonio Faur s-a remarcat prin preocupări ştiinţifice care au avut ca obiect istoria evreilor din Bihor, cu prioritate aspectele legate de Holocaust şi modul cum efectele acestuia s-au reflectat în istoriografie.

      Practic, domnia sa a adus la cunoştinţa locuitorilor din Oradea, dar şi a altora (din ţară şi străinătate), realităţi care, până la începutul acestui secol, au fost prea puţin frecventate de istoriografia românească.  Era, firesc, deci ca, la stadiul de investigaţii la care a ajuns, să realizeze şi o contribuţie, de tip monografic, asupra unei personalităţi care s-a implicat în aşa-zisul „fenomen al salvării evreilor”, la finele celui de-al doilea război mondial, care se aflau pe teritoriul Ungariei şi Transilvaniei de Nord în primăvara şi vara anului 1944 şi care au fost expuşi politicii naziste de eliminare etnică, promovată sub monstruoasa „soluţie finală”, preconizată de Hitler şi acoliţii săi.

      Prima constatare care se degajă la lectura cărţii în discuţie este aceea că este vorba de o monografie ştiinţifică despre diplomatul dr. Mihai Marina, fundamentată – în cea mai mare măsură – pe cercetări proprii, la care se adaugă valorificarea informaţiilor relevante existente în bibliografia de referinţă.

După un Avertisment, în care sunt trasate componentele ideatice ale cărţii, se trece la prezentarea propriu-zisă a conţinutului acesteia. Aflăm, astfel, datele cele mai importante despre viaţa şi activitatea dr. Mihai Marina din perioada 1907-1940, cu scopul de a-i reliefa coordonatele elementare ale unei biografii interesante, începând cu mediul de familie şi primii ani de şcoală, până la manifestarea sa plenară în istoria Maramureşului interbelic, atât sub raport profesional (mai exact ca angajat al Prefecturii, când a parcurs toate treptele administrative, de la secretar, la şef de birou şi şef de secţie, până la cea de prefect), cât şi sub cel cultural-naţional, unde s-a impus – prin spirit organizatoric, caracteristic intelectualilor de provincie – , fiind unul din creatorii de asociaţii culturale şi de periodice, care au animat preocupările româneşti maramureşene în anii de construcţie interbelică.

       El s-a impus ca o autentică personalitate în peisajul istoric din provincia maramureşeană, continuând o tradiţie care ilustra tendinţa de recuperare a deficienţelor trecutului şi de sincronizare cu ceea ce se întâmpla în România Mare.

 De un interes real sunt şi comentariile referitoare la lucrările de istorie a Maramureşului datorate lui Mihai Marina, care a fost un adevărat „fiu” al acestei provincii istorice, despre trecutul căreia ne-a lăsat studii, articole şi cărţi, meritorii mai ales prin sursele documentare valorificate, dar şi prin comentariile făcute cu discernământ şi spirit critic

 Un alt capitol al cărţii este consacrat examinării, din perspectivă istorică, a carierei diplomatice (1941-1944) a dr. Mihai Marina, care se leagă de oraşul nostru, unde a funcţionat, între anii 1941-1944, un Consulat al României. Beneficiind de încredere, el a fost avansat Consul general, calitate care i-a facilitat cunoaşterea situaţiei locuitorilor români şi evrei din Transilvania de Nord, teritoriu desprins din trupul României, în urma deciziei fasciste de la 30 august 1940, pusă în practică de miniştrii de externe ai Germaniei naziste şi Italiei, Ribentrop şi Ciano. Constatările şi interpretările diplomatului Mihai Marina despre consecinţele aşa-zisului „arbitraj” de la Viena, care a fost în realitate un diktat, sunt cuprinse în cel de-al treilea capitol al cărţii.

       Cel mai consistent capitol al cărţii este, fără îndoială, cel intitulat „Nu am putut rămâne impasibili în faţa suferinţelor pricinuite de fasciştii care au acţionat în Oradea şi partea de Nord a judeţului Bihor”, în sensul că au aplicat în acest spaţiu „soluţia finală”, sub îndrumarea şi controlul unor gestapovişti.

În virtutea faptului că Mihai Marina a avut faţă de evrei, în perioada interbelică, o propensiune specială, el a manifestat, în noul context istoric, o sinceră solidaritate faţă de cei care, loviţi de istorie pe neaşteptate, au avut nevoie de ajutor şi compasiune, pentru a înfrunta un destin nedrept şi a încerca să supravieţuiască, în condiţiile unei monstruoase terori antisemite.

      Istoricul dr. Antonio Faur a pus un accent, pe deplin justificat, pe tragedia evreilor din zona Bihorului, ca expresie a modului cum autorităţile au practicat Holocaustul, cu o sârguinţă şi eficienţă profund condamnabile, deoarece au ghetoizat şi deportat aproape 30.000 de locuitori evrei, care, în fapt, au reprezentat 30 % din întreaga populaţie a oraşului Oradea. Trebuie să subliniem că această acţiune fascistă a vizat eliminarea fizică a uneia dintre cele mai valoroase componente etnice (evreieşti) din istoria aşezării.

      Cu atât mai pregnantă a fost, în aceste împrejurări incalificabile, implicarea consulului general dr. Mihai Marina – împreună cu colegii săi de la Consulatul general al Regatului României din Oradea (de la viceconsuli până la pastori) – în acţiunea salvatoare a unor evrei, pe care a reuşit să-i treacă clandestin graniţa, din Ungaria în România, mai ales pe filiera Şauaieu.

El nu s-a limitat numai la această modalitate de a contribui la salvarea unor evrei din Ungaria şi Transilvania de Nord, cu preponderenţă cei din marele ghetou orădean (de altfel, cel mai mare din Ungaria în lunile mai-iunie 1944), ci a făcut investigaţii pentru a afla care a fost soarta celorlalţi evrei din cele 15 ghetouri din Transilvania de Nord.

De asemenea, a reuşit să descifreze o enigmă a momentului, aceea referitoare la deportarea evreilor din Ungaria la Auschwitz, contribuind astfel la stabilirea adevărului şi la infirmarea variantei oficiale a guvernanţilor de la Budapesta, cum că aceştia vor fi „transportaţi în pustă”, pentru a fi utilizaţi la lucrările agricole de sezon şi a-i feri, astfel, de urmările apropiatului război, care deja pătrunsese pe teritoriile estice ale României.

    De o valoare documentară excepţională ne apare demersul autorului care vizează informarea opiniei publice europene – prin intermediul Crucii Roşii Internaţionale (cu sediul la Geneva) – , printr-un raport solid argumentat despre teroarea la care au fost supuşi evreii orădeni în ghetoul din centrul oraşului şi informaţia, de nepreţuit, că deportarea acestora, ca şi a altora din Transilvania de Nord, s-a făcut în lagărele morţii de la Auschwitz şi Birkenau.

     Dacă ne-am rezuma numai la aceste realităţi evocate în paginile acestei cărţi (care apare la Editura MEGA din Cluj-Napoca, una dintre cele mai prestigioase din ţară, în condiţii tehnice şi ştiinţifice deosebite), am putea aprecia efortul constant al profesorului şi istoricului Antonio Faur la reconsiderarea unui fenomen care nu poate şi nu trebuie să fie ignorat, acela al salvării de la moarte a aproapelui în vremuri de primejdie, printr-o atitudine exemplară şi profund umană, din perspectivă morală şi general-umană.

     Aş remarca, în încheiere, două aspecte: unul care are în vedere stăruinţa cu care domnul profesor universitar dr. Antonio Faur cercetează şi publică lucrări despre istoria evreilor (ilustrând, deci, acea tendinţă care atestă o preocupare legitimă pentru istoria minorităţilor din România, ca o obligaţie istoriografică firească) şi celălalt, care nu poate trece cu vederea că se împlinesc 75 de ani de la Holocaustul care a produs şi în Oradea un veritabil dezastru demografic care nu poate fi uitat. Avem, totodată, datoria de conştiinţă de a păstra în memoria colectivă şi a ne exprima recunoştinţa faţă de acei „oameni de omenie” care s-au remarcat prin participarea, cu toate riscurile, la acţiunile de salvare a unor evrei, înscriindu-şi numele în partea luminoasă a trecutului.

 

Diana IANCU