Cu bună ştiinţă, spontan şi deliberat, poetul Gheorghe Vidican, născut în satul bihorean Petid, spune, fără chip de ostentaţie, "eu sunt cel mai mare poet de pe strada mea". El locuieşte acum în Oradea şi poate va purta cândva numele lui... Dar, vorba genialului Ion Barbu, "mai va până-n călduri".
Zilele trecute l-au găsit pe poetul nostru la lansarea unei noi cărţi de poezie pură şi elevată în intenţii de laborator, adică modernă, fără agasări inutile, cu un titlu inspirat, Mansarda cu vitralii (apărută la Editura Brumar din Timişoara, 2009), având două secvenţe, Mansarda cu vitralii şi Ripostă umbrei, proiectată în şirul poeţilor tipăriţi în colecţia Poeţi români contemporani. De menţionat este faptul că postfaţa, care putea fi o prefaţă, este semnată de Ioana Cistelecan, distinsă şi promptă.
Gheorghe Vidican este un poet cu o sensibilitate aparte necontrafăcută, de parcă ar scrie numai în clipele de graţie, concentrat în poeme scurte: "Umbra dimineţilor fără răsărit/ străbate câmpurile goale,/mama s-a dus dincolo de lume/mărturisind păcatul luminii/ce putrezeşte în umbra ceştii de cafea" sau: "Atingerea incendiară din cântatul cocoşilor/săvârşeşte mătănii în inima ta/exişti în mângâiatul şarpelui cu clopoţei/constelaţie a umbrei în suspine de plâns".
Gheorghe Vidican este un poet al surprizelor şi cred cu tărie că nu va înceta să ne surprindă mereu cu farmecul modalităţilor poetice ale versurilor sale ferite de capcanele barochismului.
Vorba marelui poet Serghei Esenin: "Izbândă aibă fiecare muncă!". Premiul de Excelenţă al Primăriei municipiului Oradea, în anul 2006, ne lămureşte osârdia poetului şi valoarea artei sale.