Clădirea care adăposteşte Galeriile Uffizi - cel mai mare muzeu al Italiei şi unul dintre cele mai mari din lume - are forma unui U uriaş cu deschizătura spre Piaţa Signoriei şi cu închizătura spre râul Arno, de care îl desparte doar o stradă îngustă pe care gonesc automobile şi motociclete într-un singur sens. Ieşirea din Galerii spre râu se face pe sub o arcadă centrală sprijinită pe stâlpi, iar de o parte şi alta a curţii centrale poţi admira statui reprezentând personaje toscane ilustre dispuse în nişele zidului clădirii, străpuns de ferestre la nivelul etajului întâi. La cel de-al doilea etaj, se deschide un coridor lung şi larg, din care poţi intra în saloanele rezervate celebrelor picturi, muzeul fiind declarat bun public în anul l737 prin donaţia ultimului descendent al familiei de Medici. Mare bătaie de cap trebuie să fi dat custozilor muzeului aranjarea atâtor sute de statui şi tablouri! În cele din urmă s-a ales varianta de dispunere cronolologică a lucrărilor artistice(duecento, trecento, quatrocento, cinquecento), iar marilor pictori li s-au rezervat chiar săli proprii botezate după numele lor. Excepţii sunt, totuşi, un cabinet al desenelor şi stampelor, care cuprinde schiţe ale lui Rafael şi Leonardo da Vinci, o sală a hărţilor geografice, unde pe un perete întreg este dispusă harta Italiei în zona sa florentina, străjuită de luneta şi astrolabul lui Galileo Galilei, o "sală a hermafroditului adormit", care cuprinde o sculptură antică cu o senzualitate ambiguă şi care este, de fapt, o copie în marmură de Paros după o statuie în bronz a lui Policlet, un cabinet de miniaturi cu bronzuri antice (din această cauză se numea la început "Camera idolilor), obiecte mexicane, lucrări de orfevrarie, pietre preţioase, emailuri şi camee, câteva reproduceri din picturi ale lui Rafael şi Tizian. Sala lui Duecento şi a lui Giotto a fost reorganizată în anii l950 şi marchează începuturile picturii toscane ai cărei autori originari, în principal, din Pisa, Luca şi Florenţa sunt încă anonimi (lucrări: o "Fecioară cu Pruncul", o "Răstignire " cu opt episoade ale patimilor Mântuitorului, un tablou cu Sfântul Luca Evanghelistul, altul, cu stigmatele Sf. Francisc etc). Se cunoaşte însă numele lui Duccio din Boninsegna, autor din Sienna al unei lucrări reprezentând-o pe Sfânta Fecioara între şase îngeri îngenuncheaţi, întregul tablou fiind într-un cadru zugrăvit cu treizeci de medalioane reprezentând sfinţi şi personagii biblice la bust, portrete intense, chiar deşi sunt de mici dimensiuni. În fine, Giotto este pictorul care aşază Fecioara cu Pruncul într-un ansamblu simetric având la stânga pe Sf. Ioan Evanghelistul şi Sf. Nicolae, iar în dreapta pe Sf. Petru şi Sf. Benedict. Tablourile nu sunt dreptunghiulare, ci se termină în partea de sus în forma de triunghi (trefle), de unde pare că sfinţii ies în lume. Utilizarea sensibilă a tehnicii de clar-obscur şi detaliile rafinate fac din această lucrare perla întregii săli, lucrarea fiind terminată de Giotto, în timpul sejurului său la Roma şi Rimini. Tot Giotto este autorul Madonei d Ognissanti (tuturor sfinţilor), o lucrare dedicată curăţiei, maternităţii şi majestăţii Mariei Fecioara. Un înger îi ofer o coroană preţioasă, în vreme ce altul îi întinde Pruncului anaforniţă euharistică, aluzie transparentă la pătimirea de mai târziu a lui Iisus Hristos. La picioarele tronului stau îngenuncheaţi doi îngeri cu aripi şi care ţin în mâna dreaptă câte un clondir cu flori de trandafiri şi de crini, simbol al Mariei Preacurate. Extraordinarul cadru în perspectivă descrie mai bine personajele şi chiar tronul Mariei se impune într-un spaţiu parcă tridimensional, mărturie a geniului pictural al lui Giotto. Sala trecentoului siennez întâmpină pe vizitatori cu decoruri rafinate, fascinante, îmbogăţite cu aur, cu dale şi încrustaţii în marmură, sala fiind restaurată tot prin anii 1950 ca şi sala precedentă. Salonul este consacrat perioadei celei mai fertile din pictura sienneză. Chiar daca era în apropiere de Florenţa, Sienna a dezvoltat o sensibilitate artistică proprie, încarnată, în primul rând, de Simone Martini şi fratele său vitreg Lippo Memmi, dar şi de fraţii Lorenzetti. Fraţii vitregi se înţeleg de minune în pictură şi realizează o "Bună Vestire", impresionantă prin dimensiuni, dar şi prin tehnică. Pictura a fost iniţial destinată pentru altarul catedralei din Sienna, iar tabloul ajunge la Galeriile Uffizi, graţie marelui duce Ferdinand al III-lea. Un efect aproape teatral este obţinut prin inscripţie, conţinând vestea cea bună adusă de înger Fecioarei. În medalioane, vechii profeţi Ieremia, Ezechiel, Isaia şi Daniel îşi văd împlinite prezicerile referitoare la mântuirea neamului israelit. Folosirea aurului, linearităţii şi armonieii accentuate sunt tipic sienneze cu detalii realiste, precum marmura podelei, mantaua cu falduri a îngerului, vasul umplut cu flori de crin şi cartea întredeschisă din mână stânga a Fecioarei Maria. Ambrogio Lorenzetti este autorul a patru tablouri reprezentând tot atâtea episoade împortante din viaţa Sf. Nicolae, pictorul fiind un narator minuţios, lucru neobişnuit pentru florentini, obişnuiţi doar cu redarea esenţialului. Şi mai interesant li s-a părut florentinilor pictorul Pietro Lorenzetti, care reprezintă unsprezece episoade din viaţa miraculoasă a unei simple pământence -Rosanesa dei Negusanti - moartă în l3l0, fondatoare a mănăstirii San Giovani delle Donne di Faenza şi care şi-a făcut din umilinţa un apostolat al întregii sale vieţi. La picioarele călugăriţei stă îngenuncheată o altă mucenică a Domnului, Sf. Margareta, a doua maică stareţă a mănăstirii, moartă în l330. Cu trecentoul siennez îţi face apariţia, spectacular şi în bună măsură inedit, tabloul consacrat sfinţilor care au trăit nu în pustia israelită, ci pe teritoriul Italiei. Sala trecentoului, de astă dată, florentin, dezvolta inovaţiile lui Giotto în ce priveşte aparenţa de adevăr a personagiilor, luminozitatea şi construcţia tridimensională a spaţiului prin Taddeo Gaddi, Bernardo Gaddi, Pacino di Bonaguida, Giottino, Giovani da Milano, Andreea di Cione zis Orcagna şi Jacopo di Cione, fratele său vitreg. Aceştia din urmă sunt autorii unui triptic despre Sfântul Matei, un tablou de o insolită formă trapezoidală(pentru că trebuia aplicat pe un stâlp al Corporaţiei "Arte del Cambio" al zarafilor florentini). În centru, autorul Evangheliei este înconjurat de patru scene (miracolul cu dragonii, chemarea la apostolie, învierea fiului faraonului, martirajul Sfântului Matei), fiecare scenă fiind comentată printr-o legendă. Deasupra, în medalioane, monede de aur, simbol al Corporaţiei schimbătorilor de bani din Florenta. Operă de o mare fineţe prin prezentarea Evanghelistului Matei, cu sfânta carte în mâna stângă şi cu o pană în cea dreapta, ea mai este îmbogăţită de detalii realiste, precum somptuosul brocart de sub picioarele propovăduitorului lui Hristos prin cuvânt. Dar lucrarea care îl face pe Giorgio Vasari - exeget şi biograf al pictorilor italieni - să exulte de admiraţie este o "Pieta" a lui Giottino, capodopera a picturii florentine prin redarea trăirilor adânc psihologice zugrăvite realist şi tulburător pe fetele personagiilor biblice adunate lângă trupul coborât de pe cruce al Mântuitorului. Pe lângă mironosiţele obişnuite, pictorul arăta şi două femei îmbrăcate chiar în vestimentaţia contemporană lui - o benedictină şi o tânără somptuos echipată şi care sunt prăbuşite în genunchi lângă trupul martirizat, întins pe lintoliul alb. Vasari a lăudat "dulceaţa şi studiul " chipurilor şi sentimentelor umane şi via imaginaţie a autorului. Este greu de conceput să vezi un tablou ilustru, semnificativ pentru trecento-ul florentin, dar fără a se şti numele pictorului. O asemenea lucrare există însă şi o reprezintă pe Sfânta Cecilia pe tron, înconjurată de opt episoade ale vieţii sale, miniaturi de mare fineţe şi acribie, realiste prin tridimensionalitatea lor. Încă se mai atribuie şi alte picturi acestui maestru, care a ţinut să rămână în umbră, spre deosebire de mulţi maeştri care nu au uitat să se reprezinte pe furiş în propriile tablouri, alături de sfinţi şi puternici ai zilei, după cum vom vedea mai încolo. Duecento, trecento, quatrocento... trei paşi spre absolutul pictural care se cheam "cinquecento"-ul florentin, un "summum" al întregii picturi din cetatea măreaţă de pe râul Arno.