Aula Magna a Universității orădene a fost sâmbătă, 2 martie, locul întâlnirii cu scriitorul, mai exact autorul, cum se autodefinește (îi displace să se numească scriitor, așa cum a afirmat), Mircea Cărtărescu, care a revenit la Oradea după 5 ani. Evenimentul se înscrie în seria Întâlnirile Familia, organizatori Biblioteca Județeană „Gheorghe Șincai” și revista „Familia”.

 

De ce „Aventura literaturii”? Autorul explică: „ Suntem într-un uriaș labirint, avem nevoie de curaj, spirit de cercetare, conștiința faptului că ești într-un pericol fericit totdeauna. Însă orice aventură este răsplătită. Orice carte este o lume diferită. În cărțile bune vei descoperi totdeauna ceva”. 

Întrebat la începutul întâlnirii de partenerul de dialog și moderatorul Dan-Liviu Boeriu cum a regăsit Oradea după 5 ani, Mircea Cărtărescu a spus că a simțit o uriașă bucurie, este unul dintre cele mai frumoase orașe pe care le-a vizitat, Oradea i s-a părut un oraș mai prietenos și empatic cu cei care îl vizitează.

Dialogul celor doi a urmat oarecum un fir cronologic, Dan Liviu Boeriu întrebându-l ce moment i-a marcat copilăria. Mircea Cărtărescu a spus că prima amintire o are de pe când avea 2 ani, în brațele mamei sale, cu o carte în față. Până la vârsta de 5 ani a locuit împreună cu părinții într-o cameră modestă, acolo unde a învățat și să citească.

„După ce am învățat să citesc, am început să citesc compulsiv. Înainte de a deveni scriitor, am fost cititor. Aceasta cred că este vocația mea”.

În copilărie a primit de la mama sa o cărticică din Colecția „Povestiri științifico-fantastice”, lucru care i-a schimbat viața, înțelegând că lumea nu este numai ce vezi și ce auzi. Așa a devenit Mircea Cărtărescu, după cum a mărturisit, autor de literatură de imaginație, probabil grație acelor lecturi.

Fiind un reprezentant al generației optzeciste, a evocat și acea perioadă a vieții sale. Cartea „Aer cu diamante” este expresia unei prietenii: Mircea Cărtărescu, Traian T. Coșovei, Florin Iaru, Ion Stratan.

„Nu ne consideram corifei (cu referire la optzeciști - n.n), ci cei mai mari scriitori (râde - n.n.). Noi vroiam să schimbăm fața literaturii române. Mâncam poezie pe pâine, aveam o adorație sacră pentru ideea de  poezie. A fost cea mai frumoasă perioadă a vieții noastre. Eram studenți”.

Despre Theodoros, cea mai nouă carte a autorului, a spus că a scris-o cu o imensă bucurie, că este romanul de cea mai mare imaginație, toate datele sunt reale, verificate și răsverificate, pe care îl definește drept un pseudo-roman istoric, un fel de „1001 de nopți”.

Dan-Liviu Boeriu a punctat în dialogul lor și anul 1990, întâmplarea de pe Aeroportul Internațional John F. Kennedy, moment decisiv pentru ce avea să scrie Mircea Cărtărescu după 90.

„Anul 1990 a fost un punct de imensă schimbare în viața mea, nu neapărat în modul de a scrie. A fost prima ieșire în străinătate, cu o bursă în SUA. În State erau deja la acea vreme Vladimir Tismăneanu, Dorin Tudoran, care lucra la Vocea Americii și care încercau să mă convingă să rămân. Eram deja pe aeroport, cu bagajele lângă mine. Aveam o dilemă: să rămân sau nu, așa că am dat cu banul și a căzut pe România. M-am întors în țară și nu regret niciodată această decizie”.

Mircea Cărtărescu a fost deja de 3 ori în America Latină, unde este foarte iubit și apreciat. Acolo a avut parte de băi de mulțime, deși nu și le-a dorit.

„Cum e comunicarea între spații culturale diferite? Cum explicați succesul în America Latină” - l-a întrebat Dan-Liviu Boeriu.

 „Un scriitor nu poate avea același succes peste tot, e vorba de osmoză culturală. Dorința unui scriitor este de a fi înțeles. Un scriitor iubit este un scriitor înțeles”.

Aici intervine și munca traducătorului. Autorul e de părere că traducătorii buni traduc culturi întregi, nu e vorba numai despre cărțile în sine. Un traducător trebuie să știe întreaga lume care îl definește pe scriitor.

   Foarte cunoscut și apreciat nu numai în America Latină, dar și în Spania, Franța, Italia, dacă ne referim la spațiile de dincolo de hotarele României, Mircea Cărtărescu ne destăinuie că și-a imaginat literatura ca o cetate pe vârful unui munte, pe care dânsul vede o literatură populară, adică foarte citită, de unde fiecare își începe lecturile, iar deasupra acestui morman de cărți începe construcția, niște etaje, de la scriitorii care pot spune o poveste (Balzac, Tolstoi) până la ultimul nivel al edificiului literar, care ajunge în spațiul metafizic, Franz Kafka, de exemplu.

Cu modestie, Cărtărescu mărturisește că încearcă să surprindă condiția umană, fără a se plasa la vreun etaj al acestei construcții.

„Nu poți să devii scriitor, trebuie să te naști scriitor”.

A fost o întâlnire agreabilă, jovială, la finalul căreia autorul a răspuns și la câteva întrebări adresate din public, iar apoi a urmat sesiunea de autografe.