După lectura volumului „Obiecte și voci” (Editura „Școala Ardeleană”, 2020) pot să confirm că Alexandru Sfârlea „aude voci”, din fericire, seismograful care le înregistrează este al unui poet care stăpânește până la minuție arta de a trece de la o poetică a clipei și a notației metaforice la una a duratei tablourilor mișcate ale realului.

Alexandru Sfârlea își determină un univers poetic propriu, cu un echilibru bine articulat care se stabilește între ontic și ontologic, există o tentativă de cucerire a unui plan de viață imediată, cu participare directă, afectivă și efectivă. Invocarea sau sugerarea unor dublete fundamentale (clar/ obscur, spus/ nespus, imaginar/ real etc.) ca și îmblânzirea contrariilor dintre ele, ne demonstrează că ne aflăm în fața unui univers-sinteză, o construcție orgolioasă și acribioasă: „Mi-am amintit de mine ca de ultimul Nimeni/ de care visele fug și realitatea se ascunde în ele,/ când ostenesc se odihnesc în gurile de canal/ cu care și vorbesc despre mine, pogorâtorul din stele,/ din stelele verzi ale neuronilor vestejiți/ dacă nu mai pot nici visa, nimic nu-mi este fatal,/ totul se scurge pic cu pic din chiuveta indiferenței/ s-au strepezit și anomaliile ...” (Așteptarea). În altă parte, suprafața vizibilă a lumii și empiria sunt puncte de plecare pentru o călătorie abisală: „Pentru fiecare cuvânt crud şi smintit/ care ţi-a provocat suferinţă/ ai ajuns la o limită compulsivă,/ dincolo de care ori înnebuneşti/ şi stai ghemuit în fereastră crezându-te muşcată,/ ori scrii texte pe propria piele cu lama:/ profiţi de ocazie şi vezi roşu în faţa ochilor,/ totul în jur e de-un roşu brutal/ pe punctul de a ţâşni în alţi ochi/ care văd totul în negru,/ apoi, când bezna îţi fâlfâie în creier,/ visezi că toate acele cuvinte/ s-au înfipt unele-n altele/ ca nişte pumnale/ şi pe urmă nu mai poţi vorbi/ decât prin semnele de pe trup:/ oricum, nimeni nu mai ascultă pe nimeni,/ fiecare-şi citeşte/ propria operă …” (La o limită)

Meditația ia forma dialogului eu-univers, o corespondență ontică între univers și poem: poemul e un univers al limbajului, universul e un limbaj al poemului: ”… Dacă această duminică ar avea aripi/ poate că şi le-ar strânge pe lângă trup,/ nu ar zbura spre luni/ şi nici spre sâmbătă nu ar zbura:/ imediat ce roua şi-ar deschide sufletul şi s-ar usca,/ şi-ar netezi pliurile rochiei –/ unde strivise un zâmbet nu se ştie al cui –/ apoi ar pune la grea încercare iarba/ care abia aştepta să se întindă în ea,/ totuşi ar fâlfâi din aripi/ când tocmai i-ar arde buza/ după rostirea unui discurs –/ „Am timpanele fisurate/ de la auzul ştirilor TV/ şi ritmul inimii mele oricât de în exces,/ nu poate acoperi răpăitul gloanţelor asasinilor/ exasperarea şi jalea, cutremurarea şi inepuizabila revoltă/ aş vrea să le pot frământa în palme/ să prindă rotunjimi contondente,/ apoi să izbesc cu ele ţeasta globului/ să crape precum coaja oului din care iese puiul ....”. (Aripi de duminică)

Există în poezia lui Alexandru Sfârlea o continuă răfuială cu lumea distinct/ indistinctă a „universului” literar autohton, cu incoerențele din spațiul public, în același timp, poetul săvârșește o serie de acte, aparent anodine, dar, de fapt, aproape rituale: „Vorbiţi despre Poezie şi nu dânsa/ ci eu mă acopăr de tot ridicolul/ ce plânge şi se scârbeşte de mine, Poezia/ e-atât de-nchisă-n dumneaei,/ încât logica strictă a ieşirii din sine/ nu mai pricepe de ce/ mai vorbim despre cei care, asemeni nouă/ nici fripți nu putem fi poeți buni,/ începem să întrebăm/ de ce trăsnet mai existăm aciuiți prin extremele astea,/ de ce ne mai tot apăsăm călcâiele/ pe urmele celor ce ne-au premers/ şi-acum s-au dumirit mai bine despre ce şi cum,/ mai bine vorbiţi despre/ cea cu căutătura neagră, inflexibilă/ şi lipsită de frica noastră … (Aciuiți prin extreme); sau, în altă parte: ”… Un căpeţel de smotocită sfoară/ – acum chiar urăsc această rimă –/ este echivalentul situării tale în lumea literară...” (Echivalentul); sau: „Își citeau unii altora/ poemele cu vânătăi unele/ erau desfigurate altele încifrate/ aveau granițe tumefiate...”. (Cum e să te reinventezi)

Inventator al termenului literar de sfârlezie, Alexandru Sfârlea ne determină să recunoaștem că rolul și rostul acesteia este, de fapt, cel al poeziei dintotdeauna: ,,Sfârlezia aceasta este/ ca o fărâmă dintr-un cutremur/ care singură nu are forţă distructivă,/ nu poate smulge o frunză de pe ram/ dacă nu e toamnă, poate-ar încăpea într-o lacrimă/ dacă aceasta nu ar fi fost plânsă demult ...”.

„Obiecte și voci” este o carte care sintetizează temele și vocile poetului la maturitate.

                                                                                                                        Adrian ALUI GHEORGHE

                                                                                                                                      Piatra Neamț, 22 iunie 2020