În anul 2010, pe scena Casei de Cultură a Sindicatelor, se juca Uciderea lui Gonzago, de Nedialko Yordanov (traducerea Elvira Rîmbu), în regia lui Petru Vutcărău. Spectacolul a avut doar trei reprezentaţii şi condiţii vitrege de joc, ca de altfel toate producţiile artistice care în acea perioadă erau jucate într-un spaţiu improvizat, din pricina lucrărilor de renovare a Teatrului Regina Maria.

 

Din acest motiv, conducerea teatrului a decis să repună în scenă, sub semnătura aceluiaşi regizor şi cu o distribuţie parţial schimbată, textul dramaturgului bulgar. Aşa a luat naştere cea de-a treia premieră a trupei Iosif Vulcan din stagiunea 2018/2019, Capcana lui Hamlet. Nedialko Yordanov nu este primul dramaturg care, pornind de la o temă din cea mai cunoscută tragedie shakespeariană, Hamlet, încearcă să-şi construiască o viziune proprie asupra tulburătoarei poveşti. Pretextul de care se foloseşte dramaturgul, respectând procedeul shakespearian de teatru în teatru, este sosirea la Elsinore a trupei de actori ambulanţi, rugaţi de Hamlet să prezinte la curtea regală piesa Uciderea lui Gonzago, cu scopul de a demasca asasinatul tatălui său şi complicitatea reginei. Pornind de aici,  Yordanov imaginează o poveste, a Vieţii, cu semnificaţiile ei complexe de la cele social-politice şi economice la cele domestice, pestriţe, ale conexiunilor interumane, atingând în final resorturile intime, psiho-emoţionale ale individului.  Întreaga dramă, cu toate reverberaţiile şi conotaţiile ei, ne este prezentată prin ochii acestei trupei ambulante, măcinate din interior de sărăcie, un triunghi amoros şi micile orgolii actoriceşti. Trupa este condusă de Charles, singurul actor dispus să facă sacrificii de dragul artei, care-i are alături pe bătrânul şi precautul Benvolio, pe tânărul şi imaturul Henric, pe frumoasa Amalia, o prostituată care-l pune pe jar, pe Elisabeth, care-i e şi geloasă soţie, şi un sufleur. În imaginaţia dramaturgului, actorii, care acceptă să joace piesa asumându-şi riscul de a fi pedepsiţi pentru demascarea complotului, nu-i slujesc doar lui Hamlet. Ei sunt o unealtă utilă pentru consilierul regal Polonius, care doreşte să-şi vadă  propriul fiu pe tron, dar şi pentru prietenul lui Hamlet, Horaţio, al cărui singur interes este să fie de partea învingătorilor. Actorii vor fi sacrificaţi, vor ajunge pe mâna Călăului şi vor fi salvaţi prin hazard de rezultatul nebănuit al complotului de la palat.

Textul lui Yordanov are trei coordonate distincte. Prima parte a piesei relevă condiţia artistului în lume, într-o expunere menită să transceadă spaţiul şi timpul, îmbrăcată anecdotic în gag. Partea a doua, contrapunctică, are reverberaţii puternic ancorate în realitatea social-politică a anilor 80, o realitate comunist-comună în blocul ţărilor est-europene, şi pune accentul pe tirania dictaturii, revelând inclusiv metodele bolşevice de obţinere prin tortură a falselor mărturii. Cea de-a treia coordonată, fidelă marelui Will, ridică celebra oglindă asupra condiţiei umane, cu tarele şi cu talanţii ei.

În „Capcana lui Hamlet” Petru Vutcărău a optat pentru un spectacol-chenar, într-o scenografie-chenar (semnată de Oana Cernea), un spectacol fidel textului, extrem de atent construit din punct de vedere schematic şi foarte solicitant din punct de vedere actoricesc. În special din pricina lungimii, care pune la încercare, o dată răbdarea spectatorului contemporan, neobişnuit să-şi calibreze atenţia vreme de aproape trei ore, şi, prin urmare, inconsecvent în misiunea de partener al interpreţilor, şi mai apoi actorii, presaţi întrucâtva să vitalizeze spaţiul de joc într-un ritm dificil de menţinut într-o constantă. Or spectacolul tocmai pe actorie pariază. Vutcărău este un regizor care se autosalvează prin flerul cu care-şi creează distribuţia şi prin talentul de a se pune în umbră, alegând să regleze, ce-i drept eficient, din muzică şi ecleraj, dozajul tensiunii scenice, trecerile de la comedie la tragedie, suspansul. Însă o astfel de montare avea nevoie, poate, de un plus de artificiu, de comment regizoral sau,  pur şi simplu, de bricolare. Meritorie în discreţia lui este capacitatea de a lucra cu maximă precizie pe datele şi darurile fiecărui actor. Vutcărău nu mizează, în acest spectacol, pe contre-emploi, ci pe modelarea şi evidenţierea fiecărei trăsături „utile”, pe disponibilitatea pe care o are interpretul aici şi acum, transformându-l într-o „unealtă” funcţională. Îi trasează actorului un spaţiu bine şi clar definit, salvându-l de la orice posibilitate de a cădea în rol, şi-l provoacă să-l umple cu resurse proprii. Este un spectacol în care actorul şi adevărul lui primează în faţa unei demonstraţii de ingeniozitate regizorală care lasă, de multe ori, artistul şchiop. În contrapartidă, tocmai lipsa acestei demonstraţii facilitează dezechilibre. Acestea se regăsesc atât în ansamblul spectacolului, partea a doua pierzându-şi din potenţialul emoţionant, sensibil, cât şi în scene distincte, cum sunt anumite secvenţe care au doar doi protagonişti (Horaţio şi Polonius, două individualităţi insuficient interconectate, Ofelia şi Amalia, o scenă disonantă graţie diferenţei de maturitate interpretativă dintre actriţele care le-au dat viaţă), sau scena de teatru în teatru a repetiţiilor, în care hazul improvizaţiei e mai degrabă susţinut prin efortul „dirijorului” Charles, decât prin jocul trupei sale. Ca exerciţiu de actorie, însă, spectacolul Capcana lui Hamlet este un plus în repertoriul Teatrului Regina Maria pentru că se distinge de alte producţii prin progres, printr-o evidentă evoluţie care ridică la rampă trupa. Tânăra Consuela Egyed, deşi a ilustrat o Ofelie indecisă, marcată de ezitări, a avut o anumită (credibilă) candoare de a fi în scenă şi momente de sinceritate interpretativă. Ciprian Ciuciu, deşi manierist, a dat o tuşă fluidă, coerent personalizată personajului Hamlet. Alin Stanciu în Horaţio şi Sorin Ionescu în Polonius au avut personaje bine realizate din punct de vedere al asumării construcţiei pe relaţia gând-intenţie-faptă, expresivitate corporală, mimică şi intonaţie, deşi Sorin are nevoie de un plus de interiorizare a unei partituri solicitante. Notabilă prestaţia scenică a Denisei Vlad, într-un rol bun care-i confirmă şi-i marchează o creştere în evoluţia actoricească, cum nu a mai fost vizibil demult. Deloc o supriză, Petre Ghimbăşan (Benvolio), Răzvan Vicoveanu (Henric) şi Sufleurul (Pavel Sârghi, un rol impecabil) se disting în personaje de coloratură, cu un umor foarte bine dozat şi gândit. Remarcabil flerul cu care Răzvan Vicoveanu trece de la registrul comic la cel tragic, reuşind să puncteze momente cheie, de atmosferă, din spectacol. Notabil Sebastian Lupu în rolul Călăului, dirijor al celei de-a doua părţi din spectacol, cu stăpânire de sine, expresivitate şi versatilitate, un amestec de patos şi luciditate. Remarcabili Richard Balint (Charles) şi Elvira Rîmbu (Elisabeth), în roluri complexe, dificile, foarte bine asumate, ambii cu generozitatea de a fi în scenă parteneri şi nu concurenţi ai colegilor lor, ambii cu momente de sensibilitate alternate cu explozii binevenite de energie şi ritm. Richard Balint şi Elvira Rîmbu, însă, dincolo de partitura individuală, au un merit special în acest spectacol. Acela de a construi o relaţie credibilă între două personaje şi de a o menţine vie, sinceră, vizibilă şi-n apariţii de plan secund, pe întreg parcursul celor trei ore de spectacol. Iar relaţia ca personaj principal este un exemplu din ce în ce mai rar întâlnit astăzi în teatru, în general.

Spectacolul Capcana lui Hamlet se va juca sâmbătă, 19 ianuarie, de la ora 19.00 la Sala Mare.