La doi ani şi cincisprezece zile de la naşterea Luceafărului poeziei româneşti, în constelaţia literaturii române apare o nouă stea strălucitoare, marele dramaturg, biciuitor de moravuri, Ion Luca Caragiale, care vedea lumina zilei la 30 ianuarie 1852 în satul Haimanale, de lângă Ploieşti.

Despre copilărie se ştie că şcoala primară şi patru clase de gimnaziu le-a urmat la Ploieşti, fiind un copil vioi şi cu ochii deschişi de timpuriu asupra lumii, gata să observe oamenii şi faptele lor, iar la vârsta de 18 ani a luat parte la mişcarea antimonarhică (împotriva regelui Carol I) pentru instaurarea "republicii ploieştene".

La această vârstă (anul 1870) moare tatăl scriitorului, astfel că răspundea întreţinerii familiei (pe mama şi pe sora lui, Elena) îi revine, motiv pentru care se angajează ca sufleur la Teatrul Naţional din Bucureşti, apoi la Iaşi, unde îl cunoaşte pe Eminescu, despre care afirmă: "Am cunoscut îndeaproape un om de o superioară putere intelectuală... Era, pe lângă aceasta, un mare poet".

Deşi era conştient că scrisul nu-i poate aduce prea mari venituri, Caragiale a ales, totuşi, să scrie, dar o parte a vieţii lui a trebuit să lucreze, schimbând multe îndeletniciri, care să-i aducă minimum de câştig pentru întreţinerea familiei (funcţionar, copist, sufleur, traducător, actor, director de teatru, director de ziar, revizor şcolar, gazetar, berar etc.), toate acestea, însă, pentru perioade scurte de timp, profesiuni în care lipsa de bani era aproape permanentă, ceea ce rezultă dintr-o scrisoare trimisă lui Petre Misir la 7 noiembrie 1890 (deci, după "O scrisoare pierdută" şi "Năpasta"), unde, printre altele, scria: "Chiria n-am plătit-o şi sunt dat în judecată. Lemne n-am de foc. Palton nici atâta. Aştept din ceas în ceas apariţia unui nou moştenitor. Unul mi-este bolnav. Dau din colţ în colţ şi nu ştiu ce să mă fac".

Deşi piesele sale de teatru erau primite foarte bine de public, ele se jucau foarte rar, nefiind pe placul claselor stăpânitoare şi ale puterii, astfel că veniturile din drepturile de autor erau foarte mici.

În anul 1901, guvernul liberal Dimitrie Sturdza hotăreşte economii bugetare şi concediază în masă funcţionari, printre aceştia aflându-se şi scriitorul care, pe atunci, era un biet registrator la Regia Monopolurilor Statului.

Într-o scrisoare adresată primului ministru liberal, Dimitrie Sturdza, apărută în "Moftul Român", Caragiale, după ce face un calcul ironic al tuturor salariilor pe care le-ar fi primit în 30 de ani de slujbă şi 21 de ani de pensie, conchide: "Să nu regretăm, dar, stimate domnule, când prin sacrificiul nostru, fie chiar silit, se poate aduce atâta folos statului, înnecat aproape în ruină, prin atâtea risipe, atâtea lefuri exagerate, sinecuri (slujbe bine plătite, fără nici o muncă sau care cer muncă minimă) şi pensii exorbitante pentru unii", iar în "Moftul Român" prin strofele intitulate "Petiţia" şi semnate Le. Van. Tin, atacă direct guvernul şi economiile făcute pe spinarea funcţionarilor:

Aţi aruncat pe lefegii

În drum cu dame şi copii

Le-aţi smuls modestul lor dejun

Le-aţi smuls şi francul de tutun,

 

Miniştri cruzi, mai bine aţi

Fi hotărât să suprimaţi

Atâtea mii de sinecuri

Nu pâinea de la-atâtea guri.

În anul 1904, Caragiale părăseşte ţara, împreună cu familia, şi se stabileşte la Berlin, de unde continuă să se intereseze de evenimentele din ţară.

Astfel, în tăiosul său "1907 din primăvară până-n toamnă" denunţă cruzimea cu care a fost înnăbuşită răscoala ţăranilor moldoveni şi face un rechizitoriu aspru la adresa regelui Carol I în "Moftul Român": "A venit sărac, cu un geamantan în mână, dar s-a îmbogăţit, înfruptându-se din toate bunurile ţării, fiind părtaş la toate marile şi necuratele afaceri care se făceau". În nişte versuri mai puţin cunoscute şi semnate N.T. Orăşanu-Teatron-Politikion, intitulate "Mare farsor, mari gogomani", Caragiale încearcă să spulbere mitul regal şi asanalele la adresa regelui Carol I din presa şi literatura oficială a vremii cu ocazia împlinirii a 40 de ani de domnie.

     Un comediante de bravură

     Joacă de patruzeci de ani

     Făcând enormă tevatură

     În faţa a nişte gogomani

    

    Dibaci, sub latele-i fireturi

    Ascunde un talent îngust

    Jucând cu aceleaşi marafeturi

    Aceeaşi farsă de prost gust.

  Fiind un antimonarh convins, Caragiale a pus în versuri şi încercarea de înlăturare de pe tron a lui Carol I de către mişcarea antimonarhistă, care se înfiripase în acel timp, în ţară:

    L-au maltratat. Ce nu-i făcură?

    În brânci afară-au vrut să-l dea.

    Aşi! răbdătoare creatură

   C-a nu-nţege se făcea.

 

    Primea zâmbind fluierătura

    În dreapta-n stânga salutat

   Şi grav, bravând huiduitura

   Rolu-nainte şi-a jucat.

Ca fin observator al vieţii politice a vremii, Caragiale scrie: Cele două aşa-numite partide istorice, care alternează la putere, nu sunt în realitate decât mari facţiuni (grup de persoane), având fiecare, nu partizani, ci clientelă politică. Una stă la putere şi se hrăneşte, alta aşteaptă în opoziţie, flămânzind".

Lupta politică se dădea şi atunci (ca şi acum) cu ajutorul clientelei electorale, iar când unul dintre partide ajungea la putere prin aceleaşi mijloace (cumpărări de voturi, ciomăgeli, şantaj, promisiuni, ameninţări etc.), urma schimbarea administraţiei "de la prefecţi şi secretari generali din ministere până la cel din urmă agent de poliţie şi până la moaşa de mahala..., iar în noua administraţie, grăbită să se îmbuibeze, va domni corupţia, bacşişul şi hatârul (favoarea acordată în mod abuziv). Cu aşa parlamente se fac legi peste legi, cu aşa administraţie se aplică legile, iar justiţia este, şi ea, la dispoziţia partidului de la guvern!

Datorită atitudinii sale critice şi ironice la adresa oficialităţilor culturale ale vremii, lui Caragiale i se refuză recunoaşterea drepturilor sale literare incontestabile, fiind considerat un "scriitor rău-voitor pentru România, denigrând tot ce este românesc" (şedinţa din 14 martie 1891 a Academiei Române, când se ia în discuţie acordarea premiului "Nicolae Rădulescu" pentru volumele de teatru, printre care "Năpasta", iar Dimitrie Sturdza îi spune verde în faţă: "Dl. Caragiale să înveţe să respecte naţiunea, iar nu să-şi bată joc de ea".

 Detractorii îl etichetau drept "omul care râde de toate şi care nu-i în stare nici să preţuiască şi nici să apere şi să iubească cu adevărat, iar inteligenţa lui funcţionează în gol, jucându-se cu ideile, fără să ţină seama de sensul lor", aceştia omiţând că tonul de zeflemea din opera sa îşi are rădăcini în viaţa politică şi socială a societăţii în care a trăit, a mofturilor şi moftangiilor acelei societăţi, cu frazele lor goale şi sforăitoare, încercând să arate chipul adevărat al societăţii româneşti, al şcolii, al cazărmii, al monarhiei, al junilor şcoliţi pe la Paris, care urau tot ce era românesc, afară de bani.

Caragiale era un nonconformist, gata să se ia la harţă cu toate părerile, cu toţi oamenii, cu toate instituţiile, având darul de a-şi câştiga vrăjmaşi noi şi de a-şi pierde prietenii vechi, astfel cum singur recunoştea, indirect, în "Căruţă, om cinstit". El nu avea prea multă şcoală, dar era un autodidact, dovedindu-se mult superior "doctorilor junimişti în filozofie".

Ideile lui se coceau încet înainte de a fi aşternute pe hârtie, iar apoi refăcea îndelung, cu migală, până ce găsea expresia optimă. Datorită acestei meticulozităţi, Caragiale a scris puţin în cei 30 de ani de activitate literară, dar a scris o operă foarte diversă, în care sunt reprezentate aproape toate genurile, de la dramă la cronici, articole şi parodie în versuri, traduceri din alte limbi, foiletoane, cronici dramatice, editoriale etc.

Pe linie gazetărească îl găsim redactor sau colaborator la mai multe ziare şi reviste, printre care "Ghimpele", "Alegătorul liber", "Unirea democratică", "Claporul", "România liberă", "Timpul", "Voinţa naţională", "Constituţionalul", "Moftul Român", "Gazeta poporului", "Ziua", "Universul", "Convorbiri literare".

Al doilea capitol important al operei lui Caragiale îl reprezintă momentele şi schiţele care, prin fondul lor dramatic şi comic, cuprind, în esenţa lor, întreaga societate burgheză, începând cu educaţia familială (Domnul Goe, Vizita, Bubico), descompunerea familiei (Mici economii, Tren de plăcere), superficialitatea presei (Reportaj, Ultima oră, Groaznica sinucidere din strada Fidelităţii), incompetenţa didactică (Un pedagog de şcoală nouă etc).

Ca nuvelist, Caragiale a realizat câteva capodopere în genul fantastic-fabulos, pornind de la un substrat folcloric (O făclie de Paşti, Păcat, Două lozuri, În vreme de război, La Hanul lui Mânjoală, Kir Ianulea).

Ca autor dramatic, considerat de Eugen Ionescu "cel mai mare dramaturg necunoscut al lumii", Caragiale a rămas în conştiinţa românilor ca cel mai mare autor de comedie din literatura naţională, prin piesele sale de teatru: "O noapte furtunoasă" (1879) "Conu Leonida faţă cu reacţiunea" (1880), "O scrisoare pierdută" (1885), "Năpasta" (1890) în care "biciuieşte" cu multă fineţe şi măiestrie toate moravurile societăţii burgheze din România.

Scriitor de valoare universală, Caragiale a fost tradus, parţial, în timpul vieţii, în limbile franceză, germană şi italiană, iar dintre piesele sale de teatru "Năpasta" a fost jucată la Cernăuţi şi la Berlin, în timp ce "O scrisoare pierdută" a fost jucată la Londra, Paris, Milano, Roma, Tampere, Cairo, Tokio, Atena, Buenos Aires, Bruxelles, Lima, Montevideo etc.

P.S. Doamne, ce bine ne-ar prinde un Caragiale al zilelor noastre!