Restricțiile din pandemie s-au răsfrânt într-un mod specific asupra tuturor domeniilor și asupra relațiilor noastre cu lumea și cu semenii. Cultura este, prin excelență, o problemă de relație, astfel încât s-a dovedit, inevitabil, printre cele mai afectate, după sănătate și economie.

Un influent jurnalist afirma la radio: fără cultură putem trăi, dar fără sănătate și fără viața economică – nu. Așa s-ar părea, la o privire superficială. M-aș speria să fie adevărată prima afirmație, deși nu m-aș mira ca unii să fie de acord. Cultura, în accepția ei foarte generală, este implicată în fiecare gest al omului modern. Sănătatea în lumea de azi, atât personală, cât și colectivă, nu poate fi susținută fără o cultură medicală. Economia nu e un angrenaj abstract, funcționează după anumite reguli încorporate într-o cultură economică, pornind de la unele foarte simple și ajungând la unele foarte sofisticate, reguli care ne privesc pe toți. La fel se întâmplă pentru toate celelalte domenii ale unei culturi bazate pe științe. Cultura fiecărui domeniu a fost profund influențată de pandemie.

Să nu mergem prea departe și să analizăm chiar problema noului virus care a produs panica mondială. Există o diferență de cultură medicală între cei care cred în existența lui și cei care nu cred. Ne lovim de această discrepanță între două moduri de a gândi, care implică mai departe comportamentul social, viziunea conspiraționistă, atitudinea față de purtarea măștii, revendicările politice de libertate sau falsă libertate, acceptarea sau neacceptarea vaccinului. Rezonanța culturală a acestui fapt de sănătate determinat de pandemie este deosebit de amplă, încât putem spune că a produs o revoluție în viața personală și în viața socială, obligându-ne la o nouă formă de adaptare.

Răspunsul la astfel de provocări ale mediului prin adaptare îi dau omului (și oricăror altor viețuitoare) capacitatea de supraviețuire. Iar adaptarea, în cazul omului, se realizează atât prin mecanisme biologice, cât și prin mecanisme culturale. Nu știu dacă ar trebui să se mai îndoiască cineva de rolul esențial al culturii în viața omului. Cer iertare pentru această filosofie simplistă, dar poate că reflecția este necesară pentru a ne reaminti unele lucruri elementare și pentru a înțelege ce se întâmplă cu noi.

Suntem egali în fața morții și în fața lui Dumnezeu, dar nu ne trăim viața într-un singur fel, după aceleași exigențe materiale, morale și spirituale. Nu suntem egali în fața vieții. Ne diferențiem prin cultură. Prin avere – numai în ultimul rând. Ne deosebim în comportamentul religios sau în comportamentul politic, avem opțiuni diferite – tot datorită culturii sau datorită unei tradiții pe care ne-o asumăm (tradiție care înseamnă tot cultură). Deci putem trăi fără cultură? Eu cred că nu. Altcineva s-ar complica în ramificația cultură/civilizație. Nu aș expedia răspunsul în reproșul că tot ce am invocat mai sus în numele culturii reprezintă achizițiile unei civilizații, încât să considerăm validă replica: putem trăi fără cultură, dar nu putem trăi fără civilizație. Ar fi o disociere inutilă. Nu putem trăi nici fără cultură, nici fără civilizație.

Cei care tind să minimalizeze rolul culturii se gândesc probabil la cultura umanistă, deci la o accepție restrânsă. Dar și aici avem o sferă suficient de largă pentru a ne încurca în detalii. Unii cred că ne putem dispensa fără nicio pagubă de arte, adică de literatură, muzică, teatru, pictură, sculptură, dans, film. Ele au fost grav afectate de restricții și, odată cu ele, au fost afectați cei care le practică (artiștii) și cei care sunt beneficiarii (cititorii, spectatorii). În condițiile pandemiei sălile de spectacole, bibliotecile, librăriile, expozițiile, cinematografele s-au închis, iar apoi s-au redeschis cu intermitențe și recomandări, pentru participanți puțini, care să păstreze distanța profilactică. Viața artistică a fost complet dereglată, dintr-o necesitate obiectivă. Nu se putea altfel, pentru a acționa preventiv, în încercarea de a opri răspândirea virusului.

Care sunt consecințele acestor marginalizări ale artelor în pandemie? Trebuie să le cunoaștem pentru a le contracara. Cea mai importantă consecință este că a scăzut producția artistică în toate domeniile, simultan cu consumul. Cei care au putut să iasă au ieșit cu spectacolul în stradă, dar nu toate formele de artă se pretează la acest tip neconvențional de manifestare, oricum episodic și insuficient. Au câștigat vizionările de acasă, televiziunea și netflixul. Au pierdut enorm sălile de cinema și, în general, industria cinematografică (mai ales cea americană), nevoită să-și amâne premierele, uneori chiar filmările. A scăzut vânzarea de carte, deși există alternativa comenzilor on-line. O statistică arată că la noi numai 6% din populație a citit o carte pe timp de pandemie. Pentru că am pomenit de statistici, îi invit pe cei curioși să consulte rezultatele și graficele din studiul Tendințele consumului cultural în pandemie, un sondaj realizat în România, de Institutul Național pentru Cercetare și Formare Culturală, în două ediții: în vară și în toamnă/iarnă 2020; deci însumează și analizează date recente. Studiul, extrem de amplu și de stufos, se găsește pe internet la adresa culturadatainteractiv.ro și ar fi imposibil să îl comentez aici.

 După părerea mea, una din concluziile majore ar fi că pandemia a accentuat tendințele negative anterioare în privința consumului cultural, adică s-a accelerat îndepărtarea publicului de cultură în sens clasic: se citește din ce în ce mai puțin, tinerii stau până la intoxicație pe internet, filmul a  câștigat pe portalurile și abonamentele de acasă, muzica și alte videoclipuri sunt urmărite pe youtube și pe canalele tv, muzeele își fac program de vizită on-line, lansările de carte se fac on-line.

Asistăm la triumful intermediarului în comunicare, întâlnirea directă este amânată sau evitată. Suportul electronic a devenit decisiv pentru toate activitățile culturale. Fenomenul e relativ cunoscut. Ce e neliniștitor? Că s-ar putea să ne obișnuim așa în atitudinea față de cultură, ca în pandemie, blocați într-o izolare prudentă și într-o atitudine pasivă. Iar mulți dintre noi, din ce în ce mai mulți, s-ar putea instala în convingerea fermă că se poate trăi și fără cultură, fără cultura majoră, mulțumindu-se cu surogate și complăcându-se în divertisment.