De ce ne sfiim să arătăm că suntem patrioți, unii dintre noi, tot mai mulți? Sunt mai multe motive: 1. Unii chiar nu sunt patrioți, deci nu au ce arăta, România i-a decepționat total, gândul lor e în altă parte, au găsit o țară de adopție și nu se mai uită înapoi; 2. Alții, din decență, nu vor să etaleze un sentiment firesc - cum să nu-ți iubești țara în care te-ai născut?; 3. O altă categorie, din aroganță, afișează un sentiment de superioritate și indiferență - la ce folosește să fii patriot, ce câștig am eu din asta? Cine e patriot și rămâne acasă, ori e pensionar, ori e fraier. Or fi fiind și alte explicații. Reticențele de orice fel fac patriotismul imposibil pentru anumite categorii de liber-cugetători.

Evantaiul de atitudini oscilează între două imagini extreme: o Românie adorabilă, maternă, ocrotitoare și protectoare (o proiecție dezirabilă), și o Românie detestabilă, mașteră și ostilă față de cetățenii ei, trimiși în lume să-și găsească traiul. De la intrarea României în UE, acest sentiment de înstrăinare s-a accentuat și s-a extins neliniștitor. Sentimentul de „acasă” a devenit fluctuant. Ubi bene, ibi patria (unde e bine, acolo e patria) - sintetizează cel mai bine ideea patriotismului rentabil. Nu se mai sfiește nimeni să recunoască acest adevăr și să-l adopte pentru filosofia sa politică sau pentru filosofia sa de viață. Până la urmă, dacă aleg Europa, dacă iubesc Europa, iubesc implicit și România din ea. Slabă consolare! Dar nu Europa e alternativa sentimentului patriotic, ci Italia, Spania, Germania, Franța sau Anglia. Românii se desnaționalizează fie cu cinism, fie cu o senină inconștiență.

 Puțini se declară cu adevărat sincer și benevol că sunt români. Cei plecați de mai multă vreme declară un patriotism de sărbători sau de concediu, bun și el pentru consolare. Patriotismul sezonier, folcloric și gastronomic, e o formulă din ce în ce mai răspândită. L-aș numi patriotism turistic. Deruta e o stare generală: nu mai știm ce țară să iubim. Până să se profileze patriotismul european, e previzibil să se deterioreze patriotismele naționale, îndeosebi cele marginale. Suntem indeciși între patria mai mare, Europa, mai darnică și mai atrăgătoare, și patria mai mică, din ce în ce mai săracă și mai înduioșătoare în neputințele ei. „Vai de biet român, săracul,/ Înapoi dă tot ca racul” - să recitim Doina lui Eminescu, emanând un patriotism tânguitor, un patriotism tragic. Alții, azi, sunt capabili să creadă într-un triumfalism conjunctural: dacă vin ei la putere, rezolvă tot. E stânjenitor să te declari patriot și pentru că patriotismul a fost confiscat de naționaliști dubioși. Ei practică o altă formă de patriotism rentabil, de demagogie parlamentară.

Nici eu nu știu dacă sunt sau dacă să mă declar patriot. Cum nu știu dacă sunt cu adevărat credincios. Îmi spun adesea în gând: Cred, Doamne! Ajută necredinței mele! (Marcu 9, 24). Îmi recunosc slăbiciunile și ezitările, deși nu dă bine. Dacă nu mă întreabă nimeni, am impresia că sunt patriot și credincios. Dacă mă întreabă cineva și-mi cere explicații și dovezi, încep să mă îndoiesc de mine - și că sunt patriot, și că sunt credincios. Cum pot să le dovedesc? Dacă ponegrește cineva țara, îmi vine reflex să o apăr. Dacă o laudă excesiv, îmi vine să introduc o moderație.

Cu cât mă gândesc mai mult, cu atât sunt mai derutat. Pe care Românie să o iubesc? Pe care Românie să o detest? Pentru că există mai multe Românii. Îmi pare rău că nu există una singură, pentru că, dacă ar exista una singură, nu aș fi așa încurcat. Puteam fi mândru de România lui Ceaușescu? Pot fi mândru de România lui Iliescu? Sau de România lui Băsescu? Sau de România lui Iohannis? Nu pot discerne între Româniile politice, deficitare, superficiale și perisabile, prea apropiate de actualitate.

Să caut în istorie o Românie profundă. România lui Ștefan cel Mare (o biată Moldovă sub vremi!) sau România lui Mihai Viteazul (o himeră fulgurantă) nu există nici ca ipoteze. România lui Carol I? România lui Ferdinand? România lui Carol al II-lea? România regelui Mihai? Nu știu dacă e cea mai fericită soluție să înlocuiesc o Românie politică cu o Românie istorică. Ce să aleg?

Patriotismul de manual nu mai există. Au dispărut dintre referințe Bălcescu, Alecu Russo, Alecsandri, Coșbuc, Vlahuță, Delavrancea cel din Apus de soare și Eminescu cel din Scrisoarea III  sau din Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie? Oricare dintre ei ar fi azi fluierat dacă ar fi declamat pe scenă. Nu am suporta un asemenea festivism cu panglică tricoloră.

Caut o Românie culturală. România mitologică a lui Eminescu? România sudică a moftului cotidian a lui Caragiale? România lui Maiorescu, cu naționalismul în limitele adevărului? România moldovenească a lui Sadoveanu, cu o natură și o istorie - legendare, luxuriante? România ardelenească a lui Rebreanu? România cuprinzătoare a lui Iorga, patetică și expansivă, cea mai plină de conținut? Ideal pierdut în noaptea unei lumi ce nu mai este... Mă pierd și eu. Ce să aleg? (repet, închis în bibliotecă).

Mă pot întreba și altfel. România lui 10 Mai? România lui 23 August? România lui 1 Decembrie? România profundă? România superficială? România trecutului? România prezentului? Cum le definesc? Mă pierd în dileme.

Ies din dileme dacă știu să răspund la o ultimă întrebare: când a fost România la apogeu? Acea Românie să o iubesc, ei să mă dedic, la ea să mă gândesc când mă declar patriot. Cred că răspunsul nu e greu. Apogeul politic, istoric și cultural al României a fost declanșat și consfințit de 1 Decembrie 1918. Nu a ținut mult, cam două decenii, dar a fost punctul cel mai înalt al istoriei naționale.

Niciodată ca la 1 Decembrie 1918, nici până atunci, nici de atunci încoace, România nu a avut o deplină încredere în sine și o atât de fertilă speranță în viitorul ei, care i-au dat un elan creator extraordinar. Pentru mine, a fi patriot înseamnă a încerca să retrăim acel sentiment de la 1 Decembrie 1918, acel entuziasm că vom izbuti prin noi înșine, glorificând o Românie puternică, frumoasă, împlinită, animată de speranțe vitale. Atunci România avea un viitor, acum s-ar părea că nu are, din moment ce este părăsită de generațiile tinere.

Am eșuat în patriotismul oficial? Nu, nici atât, din păcate. Ce vedem de fiecare 1 Decembrie postdecembrist e patriotismul muzeal, de exponat sau de floare presată în clasor.

Nu știu dacă vom mai reuși vreodată să-i dăm viață, dacă vom mai atinge acea oră astrală de la început de secol XX. Nimeni nu celebrează azi cu adevărat sensul plenar al acelui inaugural 1 Decembrie 1918, cu un cifru pierdut. Dacă vom intra în rezonanță cu vibrația acelei zile, vom regăsi o Românie cu viitor, acea Românie care ne lipsește.