După Livia Banu, autoarea unui roman de succes despre Oradea, cu un epic alert și antrenant la lectură, avem surpriza să descoperim, ascunsă printre noi, o altă prozatoare, cu o scriitură de altă factură și cu un stil al narațiunii cu totul diferit, în ritm lent de confesiune sau investigație a iraționalului, din categoria analiștilor: Emanuela N. Șoimu (un pseudonim), foarte apropiată ca sensibilitate, stranietăți maladive, personaje complexate, lirism de Hortensia Papadat-Bengescu. Absolventă a Facultății de Litere din București, profesoară de limba și literatura română la Sibiu, unde a fost colegă cu doamna Iohannis, s-a mutat de cinci ani la Oradea și s-a dedicat exclusiv scrisului. În mod absolut firesc, soțul, care lucrează în alt domeniu, i-a devenit agent literar. Din fericire, are de promovat o operă de anvergură. Emanuela N. Șoimu este autoarea a două volume de nuvele: Amor, adorare, alienare (volumul de debut, apărut în 2020, cu trei nuvele pe tema iubirii), Anotimpurile insanității (2022, cu patru nuvele tot cu subiecte din sfera dragostei, cu final tragic) și două romane ample, ca dimensiuni: Blestemul inocenței (2021, 505 pagini) și Agonia Galateei (2023, 4 volume a câte 500 de pagini fiecare); toate volumele au apărut la Editura Cartea Ta, o editură nouă în Oradea și pe plan național; un alt roman masiv așteaptă apariția în 2024.

După cum se vede, avem de-a face cu o prozatoare foarte productivă, care și-a amânat (sau și-a pregătit?) aproape un deceniu debutul din 2020. Torentul narativ e impresionant și creează aproape un blocaj de receptare din cauza supraofertei. Din câte știu, nimeni nu a scris până acum despre acest adevărat fenomen, întâmpinat cu o anumită rezervă și poate chiar suspiciune, o mirare uluită: așa ceva nu se poate! 7 volume a câte 500 de pagini, adică 3500 de pagini de proză? O operă ivită din necunoscut? Cum să o întâmpini? Mai întâi, citind.

Există, în mod cert, o unitate de viziune a scriitoarei în toate cele șapte volume apărute, nuvele sau romane. Categoria generică în care se încadrează ar putea fi numită simplu: roman psihologic. Și fondul tematic este aproximativ același: suferințele produse de o iubire exagerată. Suportul analitic îl constituie un personaj reluat în mai multe variante: un tânăr sau o tânără (liceeni, studenți sau la început de carieră profesională), atinși de o traumă sau trecând printr-o criză profundă. Ecuația este dezvăluită în titlul cărții de debut: amor-adorare-alienare, până la evoluția în insanitate, adică în nebunie, cum sugerează titlul celui de-al doilea volum de nuvele . Dragostea provoacă tulburări ce duc la tensiuni exagerate, până la delir, nevroză sau paranoia. Aproape fără excepție avem de-a face cu cazuri patologice. Toate poveștile biografice sunt mari drame, izvorâte din iubiri exacerbate până la anomalie. Rezolvările sunt, fără excepție, în registru senzațional: crimă, dispariție misterioasă sau sinucidere. Înclinația spre ciudățeniile de comportament și sondările în subconștient se dezvoltă într-un fel de manierism al bizareriilor.

Iată câteva subiecte, pe scurt, din volumul Anotimpurile insanității. Prima nuvelă, Salamandra și misterele focului înfățișează biografia unui copil înfiat de la o casă de copii de un psihiatru. Crescut într-un regim privilegiat, își face studiile în străinătate, revine acasă după șapte ani, unde are surpriza să cunoască o fată frumoasă, o probabilă nepoată a tatălui său adoptiv; când pare să se înfiripe o poveste de dragoste între cei doi, fata este trimisă în afara țării, într-un mod surprinzător, ceea ce-i creează tânărului o mare frustrare, pentru că „viața lui ar fi fost marcată pentru totdeauna de vraja acelei stihii a focului, o salamandră de aramă, cu ochi de aur lichid” (p. 56); își dă seama sau inventează suspicios că tot timpul a fost manevrat de psihiatru, considerându-l un simplu material experimental; într-un moment de furie, „fiul disperării, singurătății și morții” (p. 84) își strânge de gât binefăcătorul, pe care îl vede transformat într-un monstru. A doua nuvelă, Sirena sau tăcerile ploii, analizează modul în care un student își creează o obsesie dintr-o arătare bizară într-o stație de autobuz pe timpul unei toamne ploioase, o silfidă (p. 126), o lunatică (p. 127), o naiadă înfrigurată (p. 128), cu „un zâmbet angelic, suav și dulce de semiidiot” (p. 130), care părea „o jivină scăpată din laț”. Studentul o recuperează din stație, o îngrijește în camera lui de chiriaș, petrece cu ea o noapte de dragoste, după care fantasma ploii dispare. Marcat de sentimentul paroxistic al iubirii, tânărul își pierde mințile, bântuind prin stațiile de tramvai în căutarea plăsmuirii pierdute a apelor. Poate că avem aici o ilustrare a unei povești cu un sucub, un demon cu aspect feminin care se unește sexual cu un posedat, din arsenalul demonologiei creștine. La fel de stranie este și narațiunea Succuba și poveștile pământului. Aici un medicinist îngrijește o fostă colegă de liceu, pe care o idolatriza în secret, dar care nu-i dădea nicio atenție, ajunsă imobilizată la pat în urma unui accident. Tânărul o iubea ca un nebun (o recunoaște el însuși), părându-i-se că este „întruparea teribilă și neînchipuit de ispititoare a unui succubus de alabastru sidefiu, zămislire a pământului și a adâncurilor materiei, plăsmuire a naturii miraculoase” (p. 176). Când fata se recuperează, îl părăsește pe tânărul medicinist, lăsându-l pradă nebuniei. Tot un caz tragic avem și în ultima nuvelă Silfida sau prăbușirea văzduhului, unde protagonistul, tot un tânăr pe culmile dragostei, își pierde iubita, după ce sora lui, dementă, de care aveau grijă amândoi, o ucide și îi oferă fratelui inima ei în dar, într-un final horror. Avem o suită de cazuri patologice, încheiate invariabil tragic și conotate simbolic-mitologic, din aria demonologiei sumbre. Imaginarul maladiv solicită un public special, care nu știu unde poate fi găsit.

Romanul Blestemul inocenței e mai relaxat în configurarea dramei sentimentale, pentru că se desfășoară pe spații narative mai mari. 400 de pagini prezintă atmosfera dintr-o școală actuală, relația unei profesoare cu unul dintre elevii săi de liceu, cu detalii despre biografia celor doi protagoniști, prezentate în confesiuni febrile, aparent inofensive. Ultima sută de pagini declanșează furtuna, „întorsătura ciudată” (p. 405). Profesoara devine victima „jocului bizar al unui adolescent complexat” (p. 367), care o determină, în cele din urmă, să se sinucidă. Asistăm la metamorfoza unui adolescent sfios într-un adolescent diabolic. Idealist la început, înfierbântat de Femeia abstractă, „fermecătoarea lui amantă din eter” (p. 422), adolescentul se erotizează exasperant, atât pentru el însuși, cât și pentru obiectul adorației, profesoara supusă terorii fantasmelor sale. Ar fi tot un caz de nebunie din dragoste, într-un alt „anotimp al insanității”, canavaua preferată a Hortensiei noastre.

Situația prozatoarei Emanuela N. Șoimu comportă câteva discuții de principiu. 1. Poate să se afirme un scriitor de unul singur, mizând pe sine însuși, fără suportul unei edituri cu minimale posibilități de promovare? Editura Cartea Ta se află la început de drum, ca și autoarea pe care o publică generos. 2. Ce dimensiuni ar trebui să aibă cărțile unui scriitor necunoscut? Poți risca să propui un roman în patru volume, cu un total de 2000 de pagini, fără să te gândești unde vei găsi cititorul? 3. În ce gen să scrie prozatorul? Își va găsi publicul adecvat romanul psihologic într-o epocă a romanului post-psihologic? Nu e bine nici dacă scrii în genul la modă, nici dacă scrii împotriva modei. Opțiunile aparțin scriitoarei. Discuțiile pe subiecte de acest fel sunt fără sfârșit.

Cert e că prozatoarea Emanuela N. Șoimu merită o atenție sporită, onestă și exigentă, cu o altă soartă decât aceea a unei atitudini indiferente. Mediul cultural orădean e provincial, cinic și exclusivist, greu permeabil. Dar scriitoarea nu poate fi ignorată și nu poate rămâne o mare necunoscută. E un fenomen (3500 de pagini proză, publicate din 2020 până în 2023!), ale cărui conotații solicită o analiză mai complexă.