Japonezii sunt ca românii. Ce n-am da să fim și noi ca japonezii!? Trei dintre deținătorii premiului Nobel pentru literatură sunt de origine japoneză. În anul de grație 2017, premiul a fost acordat scriitorului britanic, de origine japoneză, Kazuo Ishiguro.

Romancier, scenarist și nuvelist, Kazuo Ishiguro s-a născut la 8 noiembrie 1954, în Nagasaki, oraș, alături de Hiroshima, de tragică amintire. De altfel, amintirile juvenile și frecventele vizite în țara de origine i-au alimentat din abundență aproape toate scrierile. La 6 ani, familia s-a mutat în Anglia, unde tatăl era oceanograf. A obținut diploma de licență la Universitatea din Kent și cea de masterat la Universitatea din East Anglia, după care s-a stabilit definitiv la Londra. Debutează în 1982 cu romanul Amintirea palidă a munților, povestea unei japoneze care trăiește singură în Anglia, străduindu-se să exorcizeze un trecut bântuit de coșmarul celui de-al Doilea Război Mondial. Următoarele romane, Un artist al lumii plutitoare (1986), Rămășițele zile (1989), Pe când eram orfani (2000), cu acțiuni plasate în Anglia și Nagasaki, au ca preocupare memoria, timpul și autodeziluzia. Romanul care l-a impus atenției juriului Nobel a fost Nu mă părăsi niciodată (2005) cu motivația că „în romanul cu mare putere emoțională a dezvăluit abisul din spatele senzației noastre iluzorii de conectare la lume”. Nu mă părăsi niciodată este un roman distopic, o utopie neagră, negativă, care, pe calea ficțiunii și a fantasticului, exprimă îngrijorarea și deziluzia în legătură cu pericolele robotizării, globalizării și regimurilor totalitare. Interesul față de acest scriitor englez de origine japoneză este cu atât mai mare cu cât, potrivit unor estimări recente, un eventual atac nuclear al regimului totalitar de la Phenian asupra capitalei Coreei de Sud, Seul, și asupra capitalei Japoniei, Tokyo, ar putea ucide și răni între 2 și 7 milioane de locuitori. Toate utopiile lumii, de la Thomas Morus la comunismul de astăzi, pe unde a mai rămas, s-au transformat în opusul lor, în distopii, adică de la o lume pretențios ideală la o lume rău întocmită, nelegiuită, arbitrară, absurdă, contrară naturii umane.

La noi, printr-o situație oarecum asemănătoare a trecut Hertha Müller, scriitoare germană, originară din Banatul românesc. Am cunoscut-o în 2007 la Târgul expozițional de carte Bookfest din București. Nu mă gândeam atunci, nici eu, nici alți cititori care îi răsfoiam cărțile, că interlocutoarea noastră va obține peste numai 2 ani, în 2009, cea mai înaltă distincție literară. Avea deja la activ zeci de volume de proză, poezie și eseuri. Era cel de-al 106-lea premiu pentru literatură, după cel din 1901, obținut de poetul francez Sully Prudhomme, mai puțin cunoscut, dar care, printre altele, a scris poate cea mai frumoasă poezie despre aleatoriul, întâmplătorul, narcisismul, relativitatea iubirilor pământești. Puțini știu că primul nominalizat pentru premiul Nobel a fost Lev Tolstoi, dar care l-a refuzat, fiindcă era însoțit și de o recompensă în bani. Nici poetul francez nu s-a lăsat mai prejos și a investit banii în scopuri caritabile.

Am ținut să o revăd pe Hertha Müller la prima ei vizită în România de după obținerea premiului, la un interviu cu publicul bucureștean, organizat de amfitrionul Gabriel Liiceanu la Ateneul Român. A urmat apoi lansarea ultimelor ei două romane, Leagănul respirației și Călătorie într-un picior, la Librăria Humanitas, alături de biserica Krețulescu, unde se încoronau regii României. În același timp, eu conduceam două teze de doctorat implicit sau explicit legate de activitatea literară a Herthei Müller: Experiența carcerală în proza de expresie germană din România secolului XX, propusă și elaborată de Nicoleta Balaci, și Național și universal în creația literară a Herthei Müller, de Cristina Durgheu.

Hertha Müller este prima scriitoare originară din România care a fost recompensată cu cea mai înaltă distincție literară. În istoria premiului Nobel au mai fost doi câștigători de origine română: George Emil Palade, pentru Medicină (1974) și Elie Wiesel, supraviețuitor al Holocaustului, premiul Nobel pentru Pace (1986). La conferirea înaltelor distincții s-au pus în multe cazuri întrebări asemănătoare: Cine este această româncă Hertha Müller sau acest japonez Kazuo Ishiguro, cui aparține de fapt premiul, României sau Germaniei, Angliei sau Japoniei? Răspunsul corect este că tuturor, în primul rând, lor, ca persoane, dar și culturilor naționale și universale. Hertha Müller a recunoscut cu onestitate că nu a scris din plăcere, ci din necesitatea de a se lămuri pe sine și pe alții. Norocul ei, pe care nu și l-a dorit, reușita scrierilor sale a izvorât din nenorocul românilor, pentru a căror suferință în expresie literară a primit Premiul Nobel. Nobeliști de felul Herthei Müller sau Kazuo Ishiguro devin fără să-și fi propus și fără să vrea scriitori ai lumii.