Prietenilor mei și multora ca ei, pentru eforturile comune de a înțelege, explica și perfecționa lumea.          

Înainte de Marea Sărbătoare a Rusaliilor, a Cincizecimii sau a Pogorârii Sfântului Duh, am încercat o lămurire pentru mine ce înseamnă de fapt Duhul Sfânt, pentru ca să-i pot explica apoi nepoțelei pentru orele de Religie în școală. Am recitit în acest scop capitolul 2 din Faptele Sfinților Apostoli din Noul Testament: Pogorârea Duhului Sfânt. Cuvântarea lui Petru. După 7 săptămâni, într-o Duminică, deci după 50 de zile de la Învierea și Înălțarea la cer a lui Iisus Hristos, ucenicii Săi în frunte cu Petru au fost martorii unei minuni cerești: „ 2. Și din cer, fără de veste, s-a făcut un vuiet, ca de suflare de vânt ce vine repede, și a umplut toată casa unde ședeau ei; 3. Și li s-au arătat, împărțite, limbi ca de foc și au șezut pe fiecare dintre ei; 4. Și s-au umplut toți de Duhul Sfânt și au început să vorbească în alte limbi, precum le dădea lor Duhul a grăi” (Faptele Sfinților Apostoli 2:2-4).

Acele limbi ca de foc, diferite de ale oamenilor, erau menite să-i ajute pe apostolii martori la Învierea lui Hristos să prorocească, să vadă vedenii, să viseze vise. Prin limbi de foc înțelegem aici vocea înflăcărată, tainică, tăcută, imperioasă și misterioasă a lui Dumnezeu din om. În limbile slave duh înseamnă suflare, răsuflare, suflet, spirit, conștiință, inspirație, ceea ce în latină se zice spiritus și înseamnă același lucru: suflu, suflare, suflet, respirație. Credincioșii ortodocși și protestanți se roagă „ În numele Tatălui, Fiului și Duhului Sfânt”, catolicii „În numele Tatălui, Fiului și Spiritului”. În teologie, această triplă ipostază a lui Dumnezeu, după modelul filozofic al „unității în diversitate”, se numește „unitatea în trinitate”. Dumnezeu este în același timp Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt. Să vorbească și să stea față în față cu Dumnezeu i-a fost dat numai lui Moise. Știm însă din Biblie că Dumnezeu l-a făcut pe om după chipul și asemănarea Sa. Pe Fiul Iisus Hristos l-a încorporat și i-a dat viață pământească pentru ca toți cei care vor crede în Nașterea și Învierea Sa să poată fi mântuiți. Duhul Sfânt este o ipostază supranaturală, imaterială, vocea interioară mută insuflată de Dumnezeu oamenilor, pentru a-i îndemna întotdeauna la fapte bune. Duhul Sfânt purcede deci din Tatăl și Se trimite în lume prin Fiul. În legătură cu vorbitul în alte limbi ne place să credem că harul acesta le-a fost dăruit doar primilor apostoli și nu credincioșilor de rând, din cauza cărora în copilărie am suferit un atac de panică, dar aceasta este o altă poveste despre care nu doresc să mă pronunț acum.

Învățătura despre Sfânta Treime nu este ușor de înțeles, dar este spre folosul și de datoria noastră, a tuturor. Pe Dumnezeu Însuși, în deplinătatea Sa, nu-l poți pătrunde cu mintea, decât până în momentul în care rațiunea își dă seama de slăbiciunile și limitările ei. Intervin atunci alte facultăți, neraționale, iraționale ale cunoașterii, ceea ce nu înseamnă nicidecum că sunt antiraționale, împotriva rațiunii, ci o complinire necesară a cunoașterii raționale. „Și acum, ne asigură Sfântul Apostol Pavel în Întâia Epistolă către Corinteni, rămân aceste trei: credința, nădejdea, dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea”(13:13). Duhul Sfânt care sălășluiește în noi ne îndeamnă la aceste virtuți afective, la dragostea de Dumnezeu și de oameni, la o viață demnă de cea mai reușită creație a lui Dumnezeu.

Marile epopei ale omenirii, Ghilgameș, Iliada, Odiseea, Eneida încep cu invocarea muzelor, inspiratoare de poezie. Talentul, dar mai ales geniul creator de noi lumi verbale este considerat un dar zeiesc sau dumnezeiesc. De la Apollo, zeul luminii și protector al artelor, la Faustul lui Goethe, dispus să-și vândă sufletul pentru a pătrunde esența vieții și a feriricirii supreme, filozofii și poeții n-au contenit să vorbească despre alcătuirea complicată a ființei omenești. Platon pritre primii într-un Dialog, Sofistul, sesiza structura trihotomică (formată din trei părți) a ființei omenești: soma (corpul, trupul), psyche (sufletul) și noosul (mintea, inteligența, rațiunea). Mai aproape de noi, în secolul trecut, filozoful care nu putea fi decât german, Nicolai Hartmann, distingea patru niveluri ontologice (a tot ce există) structurate ierarhic: anorganicul, organicul, psihicul și spiritualul. La noi, Gabriel Liiceanu, de o solidă cultură filozofică germană, într-o carte intitulată Tragicul. O fenomenologie a limitei și depășirii, deosebește trei registre ale ființei umane: naturală, umană și divină. Ordinea naturală (natura) este ființa în inconștiența ei, căreia îi este proprie necesitatea pură. Ordinea umană a ființei este porțiunea hibridă căreia îi este proprie conșientizarea necesității. Înțelegerea necesității îl plasează pe om într-o zonă a libertății individuale și a liberului arbitru cu care l-a înzestrat Dumnezeu. Tragicul apare la limita între ordinea umană și divină a ființei, unde are loc un conflict ireconciliabil într real și trancendental, între viață și moarte, finit și infinit, relativ și absolut, limitat și nelimitat. Noi suntem obișnuiți de când e lumea să spunem că tragică este moartea. Dar Hegel, filozoful care a definit libertatea ca necesitate înțeleasă, ne-a lămurit și experința noastră individuală confirmă faptul că nu orice moarte este tragică. Moartea unui criminal, de exemplu, nu este tragică. Tragică este numai dispariția unei valori umane.

Rusaliile deci se sărbătoresc în a 50-a zi de după învierea lui Hristos la Sfintele Paști, de aceea s-au mai numit Paștele sau Sărbătoarea trandafirilor. În limba română cuvântul provine din latinescul rosa, rosalia (trandafir) prin intermediar grecesc sau slav (rusalia). Și fiindcă spuneam de la început că imboldul acestui articol a fost educația religioasă în școală, reamintesc că am mai publicat pe această temă un articol în cotidianul local Crișana (15-16 septembrie 2015) sub formă de Scrisoare deschisă adresată Ministrului Educației și Cercetării Științifice de atunci, în care propuneam, printre altele, ca Religia să se numească Educație religioasă și să se folosească aceeași unică bibliografie a Vechiului și Noului Tesament, Cartea Cărților, indiferent de credința sau religia profesorilor și elevilor. În legătură cu propunerea recentă de a se introduce în planurile de învățământ o nouă disciplină de educație sanitară, numească-se ea oricum, dar nici într-un caz, Doamne ferește, educație sexuală, și nu în detrimentul matematicii și a limbii române; aceasta cel puțin și fiindcă primul filozof care s-a numit pe sine iubitor de înțelepciune a fost un matematician, Pitagora, iar omul gândește cum vorbește, chiar dacă nu întotdeauna vorbește cum și ce gândește.