Într-un articol din 2021 am scris că una dintre lecțiile cele mai importante pe care ni le oferă George Orwell în capodopera sa 1984 se poate rezuma astfel: „Cine controlează limbajul controlează lumea”.  Cum se exercită acest control? Orwell a oferit mai multe exemple într-un eseu mai puțin cunoscut, publicat în 1946, Politics and the English Language:

  • Sate lipsite de apărare și bombardate din aer, locuitori alungați din casele lor, vite mitraliate, colibe incendiate cu gloanțe incendiare: aceasta se numește pacificare.
  • Milioane de țărani deposedați de fermele lor și trimiși pe drumuri cu tot ce pot căra: aceasta se numește transfer de populație sau rectificare a frontierelor.
  • Oameni întemnițați ani de zile fără proces, sau împușcați în ceafă, sau trimiși să moară de scorbut în lagărele de cherestea din Arctica: aceasta se numește eliminarea elementelor nesigure.

Dacă extindem exemplele la zilele noastre, invadarea unei țări, bombardarea orașelor și satelor ei, uciderea civililor de toate vârstele se numește operație militară specială.

Plecând de la sugestiile lui Orwell, am introdus cuvintele-vampir și le-am definit astfel:

Un cuvânt-vampir nu doar suge pur și simplu sensul unui cuvânt de care este atașat, ci de multe ori inversează acel sens. Adesea, cuvintele-vampir sunt intenționat ambigui sau direct înșelătoare.

Revenind la Orwell, remarcăm cum vechilor cuvinte – libertate, egalitate, obiectivitate, raționalism ș.a. – li se extrag sensurile originale și se înlocuiesc cu surogate liberale/progresiste/ecologice de ultima oră, cu semnificații complet opuse primelor. Războiul devine pace, libertatea devine sclavie, prostia devine inteligență ș.a.m.d.

Exemplele mele de cuvinte-vampir au fost, printre altele: fracking în loc de fracturare hidraulică, schimbare climatică în loc de încălzire globală, simulare climatică în loc de realitate climatică, emisii de carbon în loc de emisii de dioxid de carbon, negaționiști (deniers) în loc de sceptici.

Dacă restrângem problema cuvintelor-vampir la domeniul climei în schimbare, se poate sesiza o disonanță strategică de comunicare al cărei mare dușman este nesinceritatea. Atunci când există un decalaj între scopurile reale și cele declarate, se recurge din instinct la cuvinte lungi și la expresii eufemistice, ca o sepie care scuipă cerneală (apud Orwell). Comunicatorii din domeniul climatologiei susțin că singura modalitate de a obține acțiuni de anvergură din partea guvernelor și suport masiv din partea opiniei publice este o prezentare terifiantă a unor aspecte meteo/climatice, încercând, în același timp, să vândă cât mai ingenios apocalipsa climatică.

De exemplu, până la jumătatea anilor 2000, problema climatică, după ce o vreme fusese numită răcire globală, a devenit încălzire globală. Dar activiștii și propagandiștii au simțit, după un timp, că oamenii nu se îngrijorează prea tare. Așa că nomenklaturiatul a impus o nouă denumire: schimbarea climei. (Este un mister pentru mine cum expresii americane, cu substantivul la singular, au devenit în românește expresii cu substantivul la plural: climate change a fost tradus prin schimbări climatice, iar shale gas a devenit gaze de șist ?! Încât orice vorbitor de română este lăsat în ceață: despre câte schimbări sau câte gaze vorbim? 2, 20, 200, 2000?! ).

Dar nici schimbarea climei nu a satisfăcut pe deplin apetitul apocaliptic al unor cercetători sau ale unor mass media: schimbare sună prea blând, prea lent, este nevoie de ceva care să înspăimânte rapid oamenii. S-a trecut la variante precum fierbințeală climatică (climate heating), urgență climatică, catastrofă climatică, apocalipsă climatică etc. Dacă sunteți curioși, căutați, de exemplu, prin articolele publicate de The Guardian.

Un alt exemplu de marketing climatic și gimnastică lingvistică este adjudecarea unor culori pentru diverse tipuri de energie. Am scris în repetate rânduri că energiile, oricare ar fi ele, nu sunt colorate. A atașa o anumită culoare unei forme de energie înseamnă de fapt că folosești un cuvânt-vampir și limbajul Newspeak.  De exemplu, „verde” este un termen de marketing. Nu are nicio semnificație științifică sau tehnică. Cu alte cuvinte, este 100% propagandă. Verdele este o culoare, nu o ideologie politică.

Dacă se menține actual ritm de folosire în discursurile politice, mass-media și grupurile ecologiste, „verde” va deveni sinonim cu „idiot/nebunesc” și vom avea nevoie de un nou cuvânt pentru a descrie culoarea semaforului care nu este roșie sau galbenă.

Convingerea că gimnastica lingvistică și jocul cu cuvinte manipulatoare, menite să transforme politicile de mediu în pilule ușor de înghițit de plătitorii de taxe a cuprins și alte domenii. Cu câțiva ani în urmă, susținătorii surselor energetice regenerabile au decis că descrierea surselor eoliene și solare ca fiind „intermitente” le fac să pară nesigure, nefiabile. Și atunci, hocus-pocus, aceste surse vor trebuie descrise ca fiind „variabile”. Oricine folosește vechea terminologie devine suspect de negaționism, defetism, adversar al surselor regenerabile. Simpla menționare a faptului că mai sunt zile și nopți când soarele nu strălucește sau vântul nu bate și că s-ar crea probleme pentru serviciile electrice care trebuie să fie disponibile în permanență este indezirabilă, interzisă chiar. Ceea ce activiștii și propagandiștii climatici ignoră – spre ghinionul lor – este că schimbarea terminologiei nu schimbă nici vremea, nici mintea cuiva. Dar, pentru o vreme, noul termen a folosit ca o parolă pentru a recunoaște pe cei care joacă în echipa Regenerabile.

Un articol recent publicat în Bloomberg ilustrează un alt exemplu de gimnastică lingvistică manipulatoare. Activiștii climatici pretind acum ca gazul natural extras prin fracturare hidraulică să fie numit gaz fosil. Pentru că gaz natural sună prea bine, dacă e doar natural! Și iarăși, activiștii și propagandiștii climatici ignoră faptul că lumea nu ar ști că gazul natural este un combustibil fosil. Speră ei cumva că, folosind noua denumire, oamenii cu minte funcțională vor renunța la folosirea aragazului sau cuptorului și vor trece automat la instalații electrice, cu microunde sau rezistențe încălzite?

Expresia „gaz natural” a fost adoptată în anii 1820 pentru a distinge produsul de gazul fabricat prin procesarea cărbunelui și a petrolului. Este o substanță naturală, incoloră, inodoră, formată în subteran din plante, animale și alte materii organice descompuse. Gazul natural se formează și în prezent în gropile de gunoi, mlaștini, jungla Amazonului, orezării.

Ecologiștii cer renunțarea la vechiul nume pentru că, susțin ei, „gaz natural” este folosit acum în mod strategic pentru a ascunde consecințele climatice ale gazului metan, fiind promovat în același timp ca o opțiune sănătoasă. Ceea ce ecologiștii eludează este realitatea că o mare parte din reducerea emisiilor de CO2 din SUA și din multe alte țări în ultimii ani se datorează trecerii de la termocentralele pe cărbuni la cele pe gaz natural. Și această reducere nu s-a produs prin ucazuri aprobate de ecologiști, ci prin geniul geologilor, geofizicienilor și inginerilor care au găsit și produs mai mult gaz natural.

Un joc de cuvinte periculos – the tipping points

În literatura română de specialitate n-am găsit o traducere adecvată. Am folosit în 2020 expresia puncte critice (Despre inconsistența „punctelor critice” în evoluția sistemelor naturale complexe) cu următoarea descriere:

Punctele în care se înregistrează relații non-liniare semnificative între atributele evolutive ale unui sistem natural complex (d. ex.: ecologic, hidrologic, climatic) și factorii (naturali sau umani) care produc schimbări în sistem. Dacă „punctele critice” depășesc un anumit prag, schimbările către o nouă stare a sistemului sunt rapide și pot deveni ireversibile sau să manifeste histerezis (o întoarcere la starea inițială care are loc pe un traseu diferit de traseul schimbărilor inițiale)

Denumite formal drept „puncte de basculare a climei”, ele descriu situații în care au loc schimbări abrupte, în urma cărora sistemul afectat trece brusc dintr-o stare în alta. Matematic, sunt identificate în teoria catastrofelor ca un sistem având două stări stabile și care poate „sări” brusc dintr-una în alta. Metafora „punctelor” critice, de basculare, de cotitură, de inflexiune sau cum veți fi dorit să le traduceți, s-a infiltrat în discuțiile despre mediu și climă cu intenția clară de a speria pe cei oameni care nu vandalizează opere de artă occidentale, nu se lipesc de autostrăzi, nu comit alte soiuri de talibanism, dar trebuie aduși pe drumul acceptării fără murmur a politicilor de tip „No More Oil”, „No More Fracking”, „Net Zero Emisii”, „No More ICE” și altele asemenea.

De-a lungul timpului, „punctele critice” au format un corp de cunoștințe în continuă evoluție, deosebit de susceptibil la confuzii și interpretări greșite. Geologii, geofizicienii, paleontologii și alte categorii de geo-cercetători au propus definiții ușor diferite ale punctelor „critice”, iar listele cu astfel de „puncte” au suferit diverse eliminări și adăugiri. Dacă schimbările bruște produse de El Niño și La Niña ori musonii tropicali nu se mai regăsesc pe toate listele apocaliptice, persistă îngrijorările despre slăbirea sau oprirea Curentului Golfului, defrișarea junglei amazoniene, topirea calotei glaciare din Antarctica de Vest ori eliberarea bruscă a metanului din zonele cu permafrost.

În geoștiințe, inclusiv climatologie, termenul tipping point ridică semne de întrebare justificate.

Prima parte – bascularea – implică o rapiditate similară cu răsturnarea unui automobil peste buza unei prăpăstii. Dar datele climatice existente atestă că schimbări bruște la o scară de 20-30 ani sunt foarte rare și pot fi considerate excepții, nu regula. În plus, cele cinci componente ale sistemului climatic (litosfera, hidrosfera, atmosfera, biosfera și criosfera) suferă variații semnificative de-a lungul multor zeci de ani, secole sau chiar milenii.

După cum am descris în articolul „Gheața care arde” – Hazard geologic, bombă climatică sau bonanza energetică? (2), hidrații de metan pot „exploda” cu consecințe climatice remarcabile, dar numai la scară geologică (10.000 – 20.000 ani), nu la scară umană (~100 ani). În consecință, emanațiile viitoare de CH4 prin topirea permafrostului siberian și canadian, ca și creșterea nivelului mării din cauza topirii calotei glaciare din Groenlanda, ar putea avea loc pe parcursul a multor mii de ani. Cu alte cuvinte, pentru mine, ca geolog, punctele de basculare sunt fenomene cu manifestări de durată lungă. Desigur, pentru un profan care-și imaginează un tipping point ca pe turnul înclinat din Pisa, care s-ar putea răsturna foarte rapid, scara de timp umană este predominantă.

A doua parte a expresiei – punctul – creează și ea confuzie. Pentru că este asociată cu point of no return, adică un prag critic, unic și ne-liniar, dincolo de care schimbările către o nouă stare a sistemului sunt rapide și pot deveni ireversibile. Deși teoretic se poate anticipa existența unor astfel de praguri, în realitate sunt rareori definite cu o precizie dincolo de erori semnificative. Iar dacă sistemele spațiale în care se produc schimbări sunt dezvoltate la scară continentală (ca permafrostul arctic sau jungla amazoniană), este posibilă existența mai multor modificări neliniare la scări mai mici, locale. Adică, de la un „punct” se ajunge la o „linie” de inflexiune.

O altă problema majoră a „punctelor critice” este că nu sunt cuantificabile. Dar s-ar putea oare identifica un „punct critic” calitativ? Ca atunci când încep mecanismele de acționare reciprocă (de exemplu topirea permafrostului și încălzirea globală). Sau ar trebui să abandonăm întreaga idee? Pentru astfel de sisteme, în care există probabil „puncte critice”, problema este că nu avem posibilitatea de a ști/măsura în avans existența pragurilor care le definesc. De aceea, ele sunt inutile pentru managementul mediului înconjurător.

Conștienți de deficiențele expresiei tipping points, climatologii au recurs la jocul preferat: nu mai spun puncte de basculare, ci elemente de basculare (tipping elements), definite astfel: componente la scară largă ale sistemului terestru care pot depăși un punct de basculare.  Ultimul raport IPCC (2021) a oficializat noua expresie.[1]

Pentru setul de scenarii viitoare probabile cu care ne confruntăm în prezent, literatura de specialitate în domeniul climatologiei nu a identificat niciun punct de cotitură global apropiat, după care schimbările climatice galopante să se intensifice dincolo de capacitatea umanității de a le opri. Un mega-studiu, publicat în 2020, a ajuns la o concluzie fără echivoc:

Pentru a înțelege răspunsurile ecosistemelor la schimbările globale antropogene, un cadru predominant este definirea nivelurilor limită de presiune, peste care amploarea răspunsurilor și variațiile acestora cresc în mod disproporționat… [În acest mega-studiu] rezumăm 36 de meta-analize care au măsurat peste 4.600 de efecte ale schimbărilor globale asupra comunităților naturale. Am constatat că depășirile pragurilor au fost rareori detectabile, fie în cadrul meta-analizelor, fie între meta-analize. În schimb, răspunsurile ecologice au fost caracterizate în principal prin creșterea progresivă a magnitudinii și a variației atunci când presiunea a crescut. Analizele de sensibilitate … au arătat că variațiile minore ale răspunsului sunt suficiente pentru a exclude detectarea pragurilor din date, chiar dacă acestea sunt prezente. Simulările au întărit afirmația noastră conform căreia biologia schimbărilor globale trebuie să renunțe la așteptarea generală că proprietățile sistemului permit definirea pragurilor ca modalitate de gestionare a naturii în contextul schimbărilor globale. Mai degrabă, răspunsurile extrem de variabile, chiar și în cazul unor presiuni slabe, sugerează că este puțin probabil ca „spațiile de funcționare sigure” să fie cuantificabile.[2] [s.m.]

Cu alte cuvinte, „bascularea” bruscă nu există în datele observate. Dar fără „basculare” nu există nici „puncte” sau „elemente” asociate cu ele. De aceea, tipping points sunt mai degrabă o jucărie politică pentru declanșarea și întreținerea isteriei climatice decât o realitate dură.  Nu întâmplător, secretarul general ONU, António Guterres a avertizat pe un ton amenințător: «Point of no return» nu mai este dincolo de orizont. Este la vedere și se îndreaptă spre noi. După care, mai aruncă o fumigenă: Suntem pe o autostradă către iadul climatic și ținem piciorul pe accelerație. Astfel de jocuri de cuvinte sunt periculoase: Imaginația populară și, mai ales, a unor tineri cu discernământ limitat de IQ-ul lor climatic, se poate inflama ușor și disproporționat, cu consecințe tragice uneori.

În loc de concluzii

În seara când scriu aceste rânduri (2 mai 2023), The New York Times tocmai a publicat, sub semnătura lui Thomas L. Friedman, o opinie halucinantă: We Are Opening the Lids on Two Giant Pandora’s Boxes. Ziaristul, de trei ori laureat cu premiul Pulitzer, face un exercițiu de gimnastică verbală „corectă politic”: Cele două gigantice cutii ale Pandorei sunt ChatGPT (foarte la modă în ultimele luni) și, ghiciți dv., clima în schimbare! (care trebuie ținută la modă cu orice preț), iar deschiderea lor este asemănată cu deschiderea Mării Roșii:

Aceste două mari cutii ale Pandorei se deschid acum. Dumnezeu să ne aibă în pază dacă vom dobândi puteri dumnezeiești pentru a despărți Marea Roșie, dar nu vom reuși să îndeplinim cele zece porunci.

Jocul corect politic, practicat de dl. Friedman, poate avea însă un final neașteptat: dacă oamenii ajung să creadă că ChatGPT va fi în final benefică, asta se va răsfrânge similar și asupra climei în schimbare.  Pentru că, până în prezent, nu există vreo dovadă substanțială că gimnastica lingvistică și cuvintele-vampir pe care politicienii și activiștii ecologiști le folosesc ad nauseam au produs schimbări semnificative ale modului în care opinia publică percepe chestiunea climatică. Și să nu uităm un fapt esențial: Copacii nu votează. Oamenii votează. (contributors.ro)

Constantin Crânganu

NOTE

[1] Chen, D. (2021), Framing, Context, and Methods, in Masson-Delmotte, V. (ed.), Climate Change 2021: The Physical Science Basis. Contribution of Working Group I to the Sixth Assessment Report of the Intergovernmental Panel on Climate Change.

[2] Hillebrand, H., et al., 2020, Thresholds for ecological responses to global change do not emerge from empirical data, Nature Ecology & Evolution, vol. 4, pp. 1502 – 1509.