Ambasada Rusiei la Bucureşti a publicat pe 28 decembrie, anul trecut, un comunicat în care aduce critici celor care desfăşoară o aşa-zisă „campanie de defăimare sistematică” a Armatei Roşii în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial.

 

Se reproşează faptul că sunt atribuite Armatei Roşii atrocităţi (violuri, jafuri, omoruri) comise asupra populaţiei civile şi care, de fapt, nu au avut loc. În plus, comandantul suprem I. V. Stalin este glorificat în termeni de tristă amintire ca fiind cel care a dat ordin ca nu cumva vreun soldat al Armatei Roşii să comită fapte care ar aduce dezonoarea asupra sa ori a armatei URSS, sub sancţiunea pedepsei capitale.

Reacţiile românilor nu au întârziat să apară, fiind postate numeroase comentarii pe pagina de facebook a Ambasadei, în care se amintesc cele relatate de bunicii şi străbunicii noştri care au trăit acele zile de groază. Să vedem însă ce spun doi autori/istorici ruşi despre aceste fapte pe care Federaţia Rusă vrea să le bagatelizeze.  

Alexandr Soljeniţîn a luptat pe front patru ani, fiind căpitan într-un divizion de artilerie care a acţionat pe frontul din Ţările Baltice şi Polonia. A fost arestat în februarie 1945 pe când se pregătea ofensiva în Prusia Orientală, pe direcţia Berlin, din cauza unei corespondenţe critice la adresa lui Stalin, pe care o purta cu un alt camarad aflat pe frontul ucrainean. A fost condamnat urgent şi a făcut ani grei de puşcărie, aspecte relatate în monumentala operă „Arhipeleagul Gulag”, unde a recunoscut că, aflat pe front, a jefuit civili, a violat, a comis fapte pentru care se căieşte amarnic.

„De trei săptămâni războiul se desfăşura pe teritoriul Germaniei” - scrie el chiar în primul capitol al cărţii citate, unde relatează păţania a trei tanchişti ruşi beţi, care au năvălit într-o casă unde intraseră două fete chipeşe - „şi noi toţi ştiam foarte bine: dacă acele fete erau nemţoaice, ele puteau fi violate şi pe urmă, chiar împuşcate, şi aceasta ar fi fost socotită o faptă de vitejie”. Cum cele două erau rusoaice, una fiind dama de companie a şefului de contrainformaţii, tanchiştii au păţit-o urât, fiind arestaţi şi trimişi în lagăr, chiar dacă fetele scăpaseră de tratamentul rezervat nemţoaicelor sau altor popoare peste care trecea tăvălugul roşu.

Oleg V. Hlevniuk este, probabil, cel mai avizat istoric în privinţa lui Stalin, autorul având acces o perioadă bună de timp la arhiva personală a dictatorului şi la arhivele URSS. Iată ce scrie în cartea „Stalin. O nouă biografie a unui dictator”:

„Documentele din 1944 arată că Stalin a fost informat în mod repetat cu privire la nelegiuirile comise de soldaţi împotriva civililor în zonele eliberate. La sfârşitul lui iulie, Beria i-a scris despre arestarea unui grup de soldaţi şi ofiţeri de la o unitate de reparaţii de tancuri din Moldova, după ce se îmbătaseră şi comiseseră jafuri şi violuri în rândul populaţiei locale” (pag. 324). Situaţia s-a agravat atunci când sovieticii au ajuns în Germania, sentimentele de răzbunare fiind atent întreţinute de propaganda roşie.

Jafurile şi violurile au continuat şi când soldaţii sovietici au ajuns pe teritorii „frăţeşti”, scriitorul comunist iugoslav Milovan Djilas întocmind un memoriu în care relata despre comiterea a peste 100 de violuri şi crime asupra femeilor iugoslave, precum şi peste 1.000 de jafuri comise de eliberatorii sovietici. Conducerea iugoslavă a protestat la Moscova, dar Stalin a luat apărarea militarilor săi şi a adus acuzaţii grosolane, calomnioase, la adresa iugoslavilor. Cum aceştia nu au cedat, într-o discuţie împăciuitoare cu Djilas, purtată la vila dictatorului de lângă Moscova în aprilie 1945, Stalin a afirmat următoarele: „Închipueşte-ţi un om care a răzbătut de la Stalingrad până la Belgrad mii de kilometri prin teritoriul lui pustiit, văzând cum îi mor camarazii şi oamenii cei mai apropiaţi! Poate un astfel de om să reacţioneze cu adevărat normal? Şi ce-i aşa grozav dacă îşi face un pic de cap cu o femeie după asemenea orori? Îţi închipuiai că Armata Roşie e ideală. Nu e ideală şi nu ar fi ideală nici fără un anumit procent de elemente criminale - noi am deschis închisorile şi am luat pe toată lumea în armată...” (pag. 326).

Au promovat infractorii de drept comun, în timp ce arestau combatanţi cu experienţă de front precum Soljeniţîn... asta spune ceva despre adevăratul scop urmărit de Stalin.

Şi după sfârşitul războiului violenţele soldaţilor sovietici asupra populaţiei civile din ţările ocupate a continuat cu aceeaşi intensitate. În vara lui 1945, deşi mareşalul Jukov a emis ordine clare pentru a pune capăt „jafului, violenţei şi abuzurilor faţă de populaţia locală”, efectul a fost inexistent. Exasperat, în septembrie acelaşi an, mareşalul Jukov a luat o decizie radicală ordonând ca soldaţii să fie închişi în cazărmi, iar pe ofiţeri i-a obligat să se mute cu ei pentru a-i supraveghea. Imediat Stalin a cerut anularea lui pentru ca nu cumva „ordinul să cadă în mâinile conducătorilor armatelor străine” şi aceştia să eticheteze Armata Roşie o „armată de jefuitori.” (pag. 327)

Şi exemplele pot continua...