Don’t look up! Nu va fi nicio invazie in Ucraina

Președinții Ucrainei, Americii și Federației Ruse. Sursa: NY Post.

Cerul nu este brăzdat nici de rachete supersonice, nici de elicoptere de atac sau Suhoi-uri rusești. Căci nu va fi o invazie – și nici nu era menită să fie. Riscul nu este astăzi un război convențional, ci faptul că, vrăjiți de spectrul unui război „iminent” în regiune, și ocupați cu iluzorii măsuri de contracarare, să ratăm pregătirea pentru… pace. O pace care se negociează acum și care va redesena regiunea și contextul strategic pentru cel puțin o generație.

„Războiul este doar o continuare a politicii cu alte mijloace”, zicea Clausewitz. De data asta, parafrazând, diplomația este așa ceva: o continuare a războiului, chiar o înlocuire a lui, cu alte mijloace.

La fel de eficace.

Un final de ciclu. Războiul ca strategie de negociere

Tratatele și înțelegerile funcționează atâta vreme cât condițiile care le-au produs rămân în vigoare. Când ecuația strategică se schimbă, trebuie schimbate și înțelegerile – o nouă realitate de putere solicită alte aranjamente de securitate.

Astăzi suntem într-o asemenea situație (analiza aici). După implozia URSS, unul dintre cei doi stâlpi de securitate ai Războiului Rece, rămâne în picioare, victorioasă, doar America. Frontierea euro-atlantică, condusă de Washington, a demarat în trombă spre Est, începând cu reunificarea germană (3 octombrie 1990), și s-a instalat pe teren, cu acceptul masiv al populațiilor, prin cele două instituții fundamentale, NATO și UE. Vreme de 30 de ani, perioada hegemoniei americane, harta strategică s-a redesanat în funcție de aceste noi realități, în fața unei Rusii slabe, incapabile să reacționeze. Indiferent de cine a fost lider acolo. Dintre cele cinci valuri de extindere a NATO, patru s-au petrecut sub ochii lui Vladimir Putin. Nimeni nu a luat în serios protestele Rusiei, așa cum nimeni nu a dat multe parale pe proiectul Moscovei lansat în 2007-2008, încă pe site-ul Ministerului de Externe al Federației Ruse, despre o „nouă ordine de securitate europeană”.

Atunci, Moscova nu conta (analiza aici și aici). Acum, în 2022, când vine vorba despre Ucraina sau Belarus, contează. O generație i-a trebuit Rusiei să se ridice în picioare și să oblige lumea să o ia în serios. Pe cale de consecință, extinderea frontierei euro-atlantice spre Est s-a oprit, România rămâne Estul Vestului, iar statutul strategic al teritoriului dintre UE/NATO și Federația Rusă trebuie clarificat printr-o negociere cu Moscova.

Cum se face asta? Cum se regăsește un nou echilibru strategic, când realitățile de pe teren sunt radical schimbate față de cele anterioare? Teoretic, prin două căi: război sau prin negocieri. Războiul ar însemna astăzi, pentru toate părțile implicate direct sau indirect – Ucraina, Rusia sau America – o înfrângere, de un fel sau altul. (Inclusiv pentru Rusia, care, chiar dacă va câștiga bătălii în Ucraina, războiul nu îl va putea câștiga niciodată!). Și asta știu toți cei implicați.

Negocieri cu spectrul invaziei, pe trei voci

Opțiunea este, firește, pentru negocieri. Iar în perspectiva negocierilor, spectrul războiului este cea mai bună strategie pentru toți actorii implicați, cel puțin într-o primă instanță.

Pentru Ucraina, pentru că o potențială invazie așează Kievul în centrul interesului strategic – o țară riscă să fie cotropită de Vladimir Putin, de aceea interesul față de destinul ei trebuie amplificat. Dacă în 2014 nu prea i-a păsat nimănui despre ceva care s-a petrecut (Administrația Obama a refuzat chiar să vândă arme letale Kievului după anexarea ilegală a Crimeei și controlul Donbas-ului), astăzi toată lumea trebuie să fie preocupată de ceva care… s-ar putea petrece. Prin urmare, e firesc ca Ucraina să joace abundent cartea invaziei, cel puțin până la un punct.

Pentru Rusia, pentru că amenințarea militară este singura strategie de negociere veritabilă pe care o are la dispoziție, iar credibilitatea ei, din acest punct de vedere, a devenit în ultimii ani un fapt. În ultimii ani, Moscova e credibilă în amenințările ei, știe asta, pune presiune și tensiune pe Occident – și îi iese.

Pentru America, din două motive. În primul rând, pentru că doar spectrul unui război teribil poate aduce dividende, inclusiv politice, actualei administrații. Evitarea unei invazii și „îmblânzirea scorpiei” (adică Rusia), va dezvălui o administrație abilă și un președinte puternic. În al doilea rând, doar spectrul unei invazii evitată în ultimul moment va putea „scuza” eventualele concesii pe care, inevitabil, actuala administrație de la Washinghton le va face Rusiei în negociere. (O negociere care va seta ordinea regională, va ține Rusia aproape, va „elibera” SUA de regiune și va permite pivotarea spre problema cu adevărat importantă – anume China).

Negociere, război și surrealism. Nu trageți în America

Sub spectrul „invaziei”, negocierile au început. Mari, grele, cu dosare surprinzătoare pe masă. Uneori, razant, aflăm că miniștrii de externe Blinken și Lavrov au discutat în timpul întâlnirii lor menite să oprească iminenta invazie despre… Iran (!). Interesantă acoladă, care ne sugerează, tacit, greutatea dosarelor care sunt pe masă și amploarea reală a negocierilor americano-ruse.

Americanii nu sunt nici naivi nici lipsiți de experiență. Dacă erau așa, nu ar fi condus lumea atâta amar de vreme. Prin urmare, cei care îi acuză astăzi că nu reușesc să fie coerenți, că nu pot să solidarizeze NATO, că nu știu să negocieze cu Rusia și au o comunicare proastă –  nu știu ce vorbesc. De fapt, niciodată americanii nu au plecat de la ipoteza reală a unei invazii ruse, cu toate precauțiile de rigoare, căci cunosc bine și Rusia și regiunea. Tot ce se petrece acum este aparența invaziei, exacerbarea – uneori ridicolă, e drept – a acesteia, și pregătirea pentru „ieșirea” din criză.

În realitate, Administrația Biden răspunde unei necesități obiective – clarificarea statutului acestui spațiu prin negociere cu Rusia -, la care ar fi răspuns orice administrație, indiferent de profilul sau culoarea politică a președintelui. Ar fi făcut-o, poate altfel, la nivel stilistic, și Donald Trump. Acum o face însă Joe Biden, care pregătește, temeinic, următoarea mare victorie de politică externă a administrației sale, menită să steargă cu buretele eșecurile anterioare (în primul rând retragerea din Afganistan). La final, administrația americană se va urca pe un cal alb și va declara, triumfător, că a oprit o iminentă invazie rusească în Ucraina, retezând prin amenințări ferme și negocieri dibace elanul imperialist al fostului ofițer KGB. Doar frica de retorsiunea americană a paralizat în cazărmi soldații ruși. În plus, a evitat o confruntare sângeroasă care ar fi putut implica – iar! – America într-un război de durată, ca în Orientul Mijlociu sau Afganistan, secătuindu-i resursele umane și materiale. Și va fi o victorie diplomatică, mai ales în perspectiva „alegerilor de la jumătate de mandat” (mid term electios) din anul acesta și, de ce nu, în perspectiva prezidențialelor.

Unii republicani au căzut deja în plasa aceasta. În loc să îl acuze pe președintele democrat, eventual, că e inabil în negocieri cu Kremlinul, că nu a închis Nord Stream II, că face cedări nepermise Rusiei, genul de concesii pentru care un Donald Trump, de pildă, ar fi fost „ars pe rug” – republicanii îl acuză pe Joe Biden că e un lider slab și neconvingător, incapabil să oprească invazia rusă. Rușii nu se tem de el, prin urmare America nu poate opri intrarea lui Vladimir Putin în Ucraina.

Evident, o capcană. Căci, America lui Joe Biden, tocmai asta va face: va opri „invazia” rusească în Ucraina și va clama acest lucru ca pe o mare realizare de politică externă…

Dar asta e problema Americii. Să ne întoarcem la oile noastre.

Ce va fi în regiune. Unde trebuie să ne uităm?

Dacă ipoteza de la care plecăm este corectă, respectiv că tot torentul de amenințări cu invazia este mai degrabă un instrument de negociere, viitorul strategic al regiunii trebuie căutat în altă parte.

Ce a cerut Rusia Americii? În esență, trei lucruri. Primul, garanții pentru oprirea extinderii NATO, mai ales în Ucraina. Al doilea, garanții pentru a bloca intrarea NATO în Ucraina, dacă invers nu se poate, respectiv blocarea transformării Ucrainei într-o Cubă a Americii (analiza aici). Al treilea, retragerea infrastructurii NATO la situația dinainte de 1997 (adică nu excluderea României sau Bulgariei din Alianță, ci retragerea infrastructurii NATO de pe teritoriul acestora – vizat aici, tehnic vorbind, este inclusiv Scutul de la Deveselu).

Teoretic, există câteva opțiuni de a rezolva aceste chestiuni:

1. Un moratoriu asupra extinderii NATO spre Est. Este ceea ce avem acum, în realitate, în cazul UE, cu politica numită a „Parteneriatului Estic” (unde aderarea la UE nu este o opțiune). E greu de obținut, căci Alianța ar putea cu greu să justifice o asemenea cedare. Inclusiv „anularea” în iunie la Madrid (prin noul concept strategic sau prin Declarația finală a summitului) a Declarației de la București din 2008 va fi dificil de obținut, diplomatic vorbind. E o soluție greu de „vândut” diplomatic vorbind, care ar știrbi masiv prestigiul alianței.
2. Renegocierea tratatelor. Negocierea sau renegocierea tratatelor care vizează rachetele cu rază medie de acțiune sau a prezenței trupelor convenționale în Europa, pentru a nu permite ca Ucraina să devină Cuba Americii. O asemenea soluție ar face integrarea eventuală a Ucrainei în NATO inutilă, și ar opri și posibilitatea, fie și teoretică, ca Ucraina să devină Cuba Americii. Nu e însă suficient, pentru că niciodată o soluție tehnică nu epuizează o soluție politică. Așa cum și Rusia și America s-au retras unilateral din numeroase tratate, o pot face și pe viitor.
3. Neutralitate strategică pentru regiune. State precum Ucraina sau Georgia ar putea adopta, pe modelul R. Moldova, neutralitatea, chestiune care ar închide, teoretic cel puțin, bătălia geopolitică pentru spațiul dintre NATO și Rusia și ar fi o soluție convenabilă ambelor părți. Puțin probabil și greu de făcut, însă.
4. Federalizarea regiunii. Fără să fie numită ca atare – eufemismul este „statut special” -, conferirea unui asemenea statut regiunilor separatiste din Ucraina sau R. Moldova ar fi o soluție agreabilă pentru toată lumea, capabilă să salveze și aparențele și imaginea finală. O asemenea soluție ar avea aerului unei dinamici interne, în formate consacrate, și, din perspectivă strategică, ar fi ideală: odată federalizate, statele respectiv nu vor mai putea emite pretenții de acces la NATO sau UE, nici măcar teoretic, căci noile configurații constituționale vor oferi, explicit sau implict, atâta putere „regiunilor” încât acestea ar avea drept de veto.

Invazia rusească cu… diplomați

Ultima „soluție” este, probabil, cea mai realistă. Și cel mai lesne de obținut. Ipoteza noastră este că aici e chintesența a ceea ce vedem pe teren. Iar faptul că unii se gândesc la ea devine evident. Căci cum altfel am putea interpreta că 26 ianuarie are loc la Paris întâlnirea în formatul Normandia (Ucraina, Rusia, Germania și Fanța) la nivel de consilieri prezidențiali, ceea ce înseamnă deblocarea acestui format. De notat că, pentru a obține această reuniune, partea ucraineană a făcut o concesie majoră, la solicitarea Rusie, retrăgând din parlament un proiect de lege din august 2021 înregistrat pe site-ul parlamentului de la Kiev care viza – în opoziție cu Acordurile de la Minsk sau alte înțelegeri adiacente (introducerea așa numitei formule Steinmeier) – o regândire a politicii Ucrainei și mecanismele care trebuie aplicate în „perioada de tranziție”, repspectiv perioada de până la revenirea teritoriilor ocupate de Rusia sub control complet al Kievului (proiectul 5844). Un proiect de lege dur, care cataloga Rusia un „stat agresor” și viza o serie de măsuri fără precedent. Purtătorul de cuvânt al Kremlinului, Dmitry Peskov, și nu numai el, transmisese anterior că adoptarea acestei legi de către Rada Supremă ar fi însemnat retragerea Kievului din Acordurile de la Minsk.

Subit, cu două zile înainte de întâlnirea de la Paris, Kievul a retras documentul din parlament, iar întâlnirea de la Paris a fost posibilă. De ce a făcut-o, din rațiuni tactice sau strategice, e prea devreme să ne pronunțăm.

Întrebarea este aceasta: dacă rușii sunt gata să invadeze Ucraina, măcar jumătate din ea (bombasticul proiect „Novaia Rossia” sau un canal de trecerea pe țărmul Mării Azov spre Crimeea, pentru alimentarea cu apă), ce sens mai are să vorbim despre statutul unei bucăți ridicol de mici în raport cu grozăvia care ne așteaptă? Aici e întrebarea. Ce se întâmplă, de fapt? Dragoste în vremea holerie? Sexul îngerilor… Suntem pe cale să pierdem ditamai jumătate de Ucraină, iar pe noi ne preocupă (doar) soarta… Donbas-ului?

Răspunsul e cel sugerat: nu despre invazie e vorba, ci despre o soluție negociată, iar federalizarea Ucrainei ar fi o soluție ideală pentru multă lume. Despre ruși, nu mai vorbim, dar și Secretarul de Stat Anthony Blinken a transmis semnale în acest sens, explicit, la postul de radio „Voice of America”, pe 19 ianuarie 2022 (emisiunea aici), spunând că Acordurile de la Minsk – un mecanism al federalizării, în realitate – sunt singura alternativă pentru soluționarea chestiunii din Donbass.

Ce va fi cu Ucraina? Dacă nu ești la masă, ești în menu. Așa spune o veche butadă diplomatică. Nu toți actorii prezenți în scenă astăzi vor fi egal avantajați, iar defecțiunile de parcurs sunt invitabile. Oricum, inclusiv Washingtonul trebui să fie prudent, inclusiv pentru că milioanele de electori polonezi și ucraineni din America – radical anti-ruși -, contează, totuși. Ceea ce vedem acum în Ucraina, în încăpățânata Ucraină, poate fi semnul unei riposte sau a unei iritări majore. Un singur exemple. Ministerele de externe ale Americii, Marii Britanii sau ale Canadei vorbesc despre retragerea unei părți a aparatului diplomatic de la Kiev, iar oficialii ucraineni, respectiv președintele Zelenschi (aici), ministrul apărării (aici) și ministrul de exterene Koubalev, reacționează ultragiați: e o „exagerare”….

Adică, cum? Știu ceva americanii și nu le-au spus ucrainenilor? Greu de crezut. Sau știu mai multe ucrainenii și înțeleg că nu mai controlează la fel jocul occidental? Și înseamnă asta că se deschide un alt front? Frontul americano-ucrainean, de „convingere” a Kievului să accepte ceea ce refuzase până acum?

De urmărit.

La Chișinău se mai gândește cineva?

În tot acest timp, la Chișinău, mișcările (geo)politice sunt semnificative. Pe 19 ianuarie 2022, a depus jurământul noul viceprim-ministru pentru Reintegrare, persoana care se ocupă de negocierile pe dosarul transnistrean. Numirea vine după un mandate lung, de șase ani, pe post de ambasador, la Berlin. Fostul Director de la Fundația Konrad Adenaur pentru România și Republica Moldova, Martin Sieg, s-a alăturat și el echipei de consilieri prezidențiali de la Chișinău, iar, la OSCE, Șeful Misiunii este în continuare Klaus Neurich, primul geman, după o serie lungă și neîntreruptă de americani, care ocupă poziția de Șef de misiune OSCE din Republica Moldova.

Să credem că R. Moldova va fi evitată de următoarele convulsii diplomatice din regiune este naiv și periculos. Care va fi rolul rezervat republicii în actualul context – element de presiune pentru Ucraina? -, e greu să anticipăm. Dar atenția pe „principalul obiectiv de politică externă” al României trebuie să fie activă.

Ar fi și ironic și tragic ca problema „celui mai important obiectiv de politică externă a România” să fie negociată și soluționată, în absența României, printr-o înțelegere cu… Federația Rusă.

Dan Dungaciu

(Directorul Institului de Științe Politice și Relații Internaționale   „Ion I. C. Brătianu” al Academiei Române)