În memoria colegului meu Alexandru Steer, căruia îi datorez inițierea în semiotică și lingvistica modernă.

Sunt în legătură cu originea lumii, a limbii, vorbirii și limbilor omenești cel puțin două teorii opuse care, chiar dacă se contrazic, nu îndrăznesc încă să se excludă reciproc: creaționistă și evoluționistă, religioasă și științifică, teologică și filologică. Conform primei ipoteze, la început a fost Cuvântul, Logosul primordial. Dumnezeu a zis să fie lumină și s-a făcut lumină, pe care a despărțit-o de întuneric. După ce Dumnezeu a făcut cerul și pământul, după ce i-a făcut pe Adam și Eva, l-a chemat pe Adam și i-a spus să dea un nume tuturor lucrurilor, fiarelor câmpului și păsărilor cerului, pe primul om însuși l-a numit Adam, care în limba ebraică veche sau aramaică înseamnă pământ (din care a fost făcut), iar Eva din cuvântul hawe înseamnă viață, cea care dă naștere. Numele Mântuitorului nostru Iisus Hristos, fiul Fecioarei Maria, de naționalitate evreiască, provine tot din ebraică, Ieșua, în greacă și latină Iesus, care înseamnă mântuiește. Fecioara Maria, care i-a dat viață, a doua Evă, în aceeași limbă ebraică înseamnă copil dorit, aleasă, iubită de Dumnezeu.

Dar în ce limbă vorbea Creatorul cu Adam și Eva, cu patriarhii poporului ales, Avraam, Isac și Iacov (lui Iacov i se mai zicea Israel), cu Moise, primul mesager direct al lui Dumnezeu? Lucrul acesta nu ne-a fost dat să-l cunoaștem vreodată, fiindcă mintea omului e limitată, decât eventual să aproximăm prin comparație cu limba primelor familii și seminții omenești. Știm doar din Biblie că înainte „era în tot pământul o singură limbă și un singur grai la toți” (Facerea,11:1). Abia când oamenii au hotărât să înalțe un turn până la cer ca să-și facă faimă înainte de a se împrăștia pe tot pământul, Dumnezeu le-a zădărnicit planul și le-a amestecat limbile ca să nu se mai înțeleagă unul cu altul. „De aceea s-a numit cetatea aceea Babilon (amestecătură - n.n), pentru că acolo a amestecat Domnul limbile a tot pământul și de acolo i-a împrăștiat Domnul pe toată fața pământului” (Facerea, 11:9).

Din acest moment se pune o întrebare firească: Care au fost totuși primele limbi și primele popoare de pe pământ? Istoricul american S. N. Kramer a scris o carte, tradusă și în limba română, Istoria începe la Sumer, în care cu argumente arheologice și biblice demonstrează că primele popoare, sumerienii, babilonienii, akkadienii, caldeenii s-au format în Mesopotamia (Țara dintre râuri, dintre Tigru și Eufrat), acolo unde Dumnezeu a conceput Edenul, Raiul de pe pământ. Le-au urmat apoi, în diferite perioade istorice, asirienii, mezii, perșii, fenicienii, evreii, unind triburile israelite și iudaice, canaanienii, egiptenii, grecii, latinii, tracii, daco-geții etc. După ce lumea se strica și se îndrepta din ce în ce mai mult spre rău, Dumnezeu a făcut un plan de salvare. A ales dintre caldeeni trei patriarhi, vechi părinți de familie, pe Avraam, Isac și Iacov (acesta din urmă se mai numea Israel), care trebuiau să migreze prin Mesopotamia, pe la poalele muntelui Ararat, unde a acostat corabia lui Noe, în Anatolia (Turcia de astăzi), la granița cu Armenia și Iran, continuând migrarea prin Fenicia și Canaan, unde aveau să întemeieze o țară și un popor ales din care, după multe peregrinări și nenorociri, să se nască Mântuitorul nostru Iisus Hristos. În arheologia biblică acest traseu al primilor patriarhi se numește Cornul de Aur, care pornește din Mesopotamia, de la soare răsare, prin Anatolia, Siria, Fenicia, Canaan sau Palestina, până în Egipt. În această ordine de idei, scuturând bine arborele genealogic al neamului omenesc, e bine să ne amintim că nepotul lui Noe, de la fiul Ham, se numea Canaan. De la Iafet au rămas mai puțini moștenitori. Cea mai prodigioasă seminție a fost a lui Sem, fiul cel mare al lui Noe. Inclusiv primii patriarhi, Avraam, Isac și Iacov făceau parte din această seminție. Semiții, descendenții lui Sem, erau un grup de popoare din sud-vestul Asiei și nordul Africii, cărora le aparțin astăzi arabii, sirienii și evreii. Inclusiv sanscrita, vorbită azi de o mică populație din India, limba vechilor triburi ariene, originare tot din Mesopotamia, pătrunsă prin nordul Indiei și răspândită apoi în întreaga Europă, era tot o limbă semitică a primelor seminții omenești. Prima limbă vorbită de mai multe comunități de triburi se pare că a fost aramaica, o limbă semitică, numită așa după numele triburilor de aramei sau caldei din sudul Mesopotamiei, de unde erau originari Avraam, Isac și Iacov, același Eden în care au fost plasați de la începutul lumii Adam și Eva.  Limba aramaică este înrudită cu ebraica veche. Câteva cărți din Vechiul Testament sunt scrise în această limbă. Limba maternă a vechilor evrei era aramaica. Iisus Hristos vorbea în familie și cu apostolii săi în această limbă. Prima traducere în greacă, după originalul ebraic, a cărților Vechiului Testament a fost făcută de 72 de savanți iudei în secolul III î.e.n, la Alexandria din nordul Egiptului, constituind baza pentru toate traducerile de mai târziu. În secolul IV e.n. Sfântul Ieronim o traduce în latina populară.  După secolul IX, când a fost inventată scrierea chrilică, Biblia se va traduce și în limba slavă. A trebuit să fie inventat tiparul ca din secolul al XV-lea Biblia să fie mai larg răspândită. Martin Luther o traduce și o tipărește în germană. La scurt timp, în 1582, apare Palia de la Orăștie, cea mai veche traducere în limba română a Vechiului Testament. Este o performanță și un titlu de glorie pentru cultura și respectul cărții religioase la români.

A doua teorie privind originea omului și a vorbirii, opusă celei creaționiste, teoria evoluționistă, considerată științifică, a fost creată de naturalistul englez Charles Darwin (1809-1882). Conform lui Darwin, fondatorul teoriei privind evoluția speciilor, omul și maimuțele ar avea un strămoș comun în ordinul primatelor, numit ulterior Pitecantropus sau homo erectus (omul ridicat). Marx și Engels, fondatori ai doctrinei socialismului, care erau doar cu 9, respectiv 11 ani mai tineri decât Darwin, au rămas adepți fideli ai darwinismului sau evoluționismului pe cale de „selecție naturală” și „lupta pentru existență”. În Rolul muncii în procesul transformării maimuței în om, Engels este de părere că: „Munca l-a creat pe omul însuși... Necesitatea și-a creat organul: încet, dar sigur, gâtlejul nedezvoltat al maimuței se transformă, datorită modulației, ajungând la modulații din ce în ce mai complexe. Organele gurii au învățat, treptat, să pronunțe un sunet articulat după altul. La început munca, apoi împreună cu ea vorbirea articulată sunt cele două stimulente esențiale sub influența cărora creierul maimuței s-a transformat încetul cu încetul într-un creier omenesc... Omul spre deosebire de animale, prin muncă, reușește să stăpânească natura”.

Vorbirea oamenilor este într-adevăr articulată, comparativ cu sunetele nearticulate, continui, nediferențiate ale animalelor, în timp ce sunetele oamenilor sunt discrete, în înțeles fonetic, adică se pronunță separat. Natura articulată a limbajului, când expresiei îi corespundea un sens, a apărut din necesitate, în procesul muncii, când oamenii trebuiau să comunice între ei. În acest scop ajung să pronunțe sunete în același sau aproape același loc, în același mod, cu aceeași sonoritate, toate sugerând sau însemnând același lucru. De aici au fost deduse și criteriile (de la gr. krinein - a judeca bine) de clasificare a sunetelor vocale și consoane după locul, modul de pronunțare și sonoritate a aparatului fonator (coardele vocale, gâtul, gura, dinții, buzele, limba, nasul).

Noi, cei care am trăit și ne-am format în perioada comunistă, am fost obișnuiți să credem că toate teoriile despre limbă și relațiile ei cu gândirea aparțin clasicilor marxism-leninismului. În Capitalul, Marx făcea observația că: „ Păianjenul efectuează operații care seamănă cu cele ale țesătorului, iar albina, prin construcția ei de ceară, face de rușine pe mulți arhitecți din rândul oamenilor”.  Cu mult mult timp însă de această asociațiune, Aristotel, în Politica, face o comparație asemănătoare între oameni și albine: „ Totdeodată este clar de ce omul este o ființă mai socială decât orice albină și orice ființă gregară; căci natura nu creează nimic fără scop. Însă graiu are numai omul dintre toate vietățile. Vocea (nearticulată) este doar semnul plăcerii și al durerii, și există și la celelalte vietăți, căci natura lor se ridică numai până acolo, să aibă simțirea plăcerii și a durerii și a o semnifica unii altora, pe când limba servește a exprima ce este folositor și ce este vătămător, precum și ce este drept și nedrept” (Aristotel, Politica, în românește de El. Bezdechi, introducere de Ștefan Bezdechi, ediție îngrijită de D. Gusti, Editura Cultura Națională, 1927, p. 22-23).  Aristotel sesizează aici ceea ce azi numim caracterul autotelic al acțiunii albinei, cu o finalitate lăuntrică, instinctuală, care conține în ea însăși scopul, spre deosebire de activitatea teleologică (de la gr. teleos-scop și logos-studiu) a arhitectului, care este apriorică, cu scopul stabilit înainte de a face un lucru. De reținut că în toate traducerile directe din greacă, sintagma zoon politikon pentru om ca ființă socială a fost tradusă corect. În unele traduceri sau preluări din latină în care la ființă, spirit, suflet, minte se spunea anima, datorită asemănării de formă, s-a ajuns la definiția peiorativă a omului ca „animal politic”. Se vede că anticii știau mai bine decât unii dintre noi că omul este prin natura lui o ființă politică, angrenată voluntar sau involuntar în viața polisului, a cetății, a țării în care trăiește. Îmi amintesc de când eram student că la cursurile de socialism științific  profesorul Constantin Borgeanu, Dumnezeu să-i răsplătească, ne prevenea mereu că idealiștii n-au fost chiar atât de tâmpiți precum îi considerau unii materialiști. Definiția libertății ca necesitate înțeleasă, pusă pe seama lui Engels, a fost formulată înaintea lui de idealistul Hegel. În același secol iluminist, panteist (după care Dumnezeu ar fi pulverizat în lucruri), unul dintre cei mai mari poeți ai secolului XVIII englez, Alexander Pope, în Eseu despre om, definea Natura, adică pe Dumnezeu, ca libertate înfrânată: „ Natura-i libertate înfrânată/ De-aceleași legi ce ea și-a hărăzit”. Ca să fii liber și fericit trebuie să înțelegi și să respecți Legile Domnului și legile omului. În zilele noastre, scriitorului american postmodernist George R.R. Martin îi place să se compare cu un grădinar și nu cu un arhitect; aceasta fiindcă, întocmai ca grădinarul, știe ce seamănă și cum se îngrijește o plantă, dar nu poate anticipa câte ramuri va avea și cum va arăta în final acea plantă. Înclinația spre „grădinărit” a dus seria de romane Cântec de ghiață și foc la o călătorie aparent scăpată de sub control, când autorul promite că ultimele două din șapte volume le va scrie la anul viitor, timp în care serialul televizat Urzeala tronurilor, după titlul primului roman, a doborât toate recordurile mondiale de vizionare a unui film.

După aceste divagări pe care le-am considerat utile, facem precizarea că limba ca facultate lingvistică specific umană le-a fost dăruită oamenilor ca să-și poată exprima gândurile și sentimentele. Se spune, pe bună dreptate, că un om vorbește precum gândește, deși nu întotdeauna vorbește cum și ce gândește, dar aceasta este o altă problemă și ține mai mult de morală sau de împrejurări neprăvăzute ale vieții. Cato cel Bătrân, Înțeleptul, creatorul prozei și oratoriei latine (a artei de a vorbi corect, frumos și convingător), într-o perioadă de maximă înflorire a Republicii Romane (sec. III-II î. e. n), spunea că: „ Dacă stăpânești bine faptele, cuvintele vin de la sine”. În această ordine de idei, ca dascăl îmi place să afirm, și nu mă poate contrazice nimeni, că profesorii care își cunosc și respectă meseria pot explica lucruri oricât de dificile, în cuvintele cele mai simple, pe înțelesul copiilor, indiferent de vârsta școlară.

Am conceput acest articol despre originea lumii și limbilor omenești de pe poziția unui raționalism echilibrat care, până la o explicație convingătoare, încearcă să împace ipoteze contrare. Un credincios adevărat nu neagă teoriile științifice, iar în ce mă privește sunt convins că fără Vechiul și Noul Testament omenirea ar fi dispărut de mult de antropofagie, oamenii s-ar fi mâncat unii pe alții. Religia și știința, aparent contrare, au fost și trebuie să rămână pe veci complementare. Experimentul Geneva, de la granița franco-elvețiană din 2009, cu un accelerator de particule care avea să explice originea Universului inițial prin simularea așa numitei Marea Explozie (Big-Bang) a eșuat și a fost amânată pentru mai târziu. În bunătatea și înțelepciunea Sa, Dumnezeu a dorit poate să probeze și să prelungească credința oamenilor, alături de preocupările lor științifice.

Sub același titlu generic, Despre originea lumii și a limbilor omenești, urmează câteva explicații ale unor concepte strict necesare de lingvistică modernă, pe care le voi încredința probabil unei reviste de specialitate, considerații privind sunetele și literele limbii române, comparativ cu Alfabetul Fonetic Internațional, despre transcriere și transliterare, analiza lingvistică și literară ca activitate școlară.