Foto: protest al minorității române din Ucraina. Sursa aici

Săptămâna trecută a apărut știrea conform căreia Ucraina tipărește manuale de „limba moldovenească”, deși tocmai promisese României că o va interzice. Ucraina, printr-o Decizie a Ministerului Educației și Științei, s-a grăbit să dea un comunicat prin care ne asigură de fapt că „se dezvoltă un mecanism pentru înlocuirea exemplarelor tipărite anterior cu manuale în limba română”, că „se lucrează la alinierea legislației ucrainene în vigoare cu această decizie” de a nu mai recunoaște „limba moldovenească” și că „Majoritatea acestor manuale au fost tipărite vara, înainte de adoptarea deciziei de a nu utiliza conceptul de “limba moldovenească”.

Înainte de acest comunicat, românii din Ucraina și nu numai ei s-au temut că este doar încă o strategie a Kievului de a nu face ceea ce trebuie în privința românilor de acolo, în timp ce prim-ministrul României – mai informat decât noi! – este sigur că nu se pune problema, ci este doar o întârziere din cauza războiului. Sinceri să fim, și noi sperăm că este doar o întârziere birocratică din cauza războiului, pe care am putea-o înțelege. În ciuda istoricului de până acum, chiar credem că Ucraina de astăzi încearcă să își croiască un drum nou cât mai departe de epoca sovietică și alegem să îi acordăm credit și să așteptăm implementarea concretă și cu bună-credință a acestei decizii de a nu mai recunoaște așa-zisa „limbă moldovenească”.

Însă, în analiza care urmează, credem că este foarte util să prezentăm pentru publicul din România istoricul inventării limbii „moldovenești” în URSS, invenție care a fost marcată de intense lupte interne între comuniștii de acolo. În mod surprinzător, nașterea acestui concept nu a fost deloc atât de lineară pe cât poate că ne pare nouă astăzi atunci când folosim sintagma generică de „invenție stalinistă”.

Poate prin acest recurs la istorie vom înțelege mult mai bine de ce este atât de important ca această sintagmă să ajungă la coșul de gunoi al istoriei, de ce această sintagmă este și a fost un formidabil instrument anti-românesc și de către cine a fost inventată mai exact. Așadar, în cele ce urmează prezentăm istoricul și actorii principali ai inventării „limbii moldovenești”.

Contextul și scopul inventării „limbii moldovenești”

Experimentul de creare a Republicii Autonome Sovietice Socialiste Moldovenești și a așa- zisei „limbi moldovenești” de către URSS între anii 1920-1930 nu a fost singular în Uniunea Sovietică, iar crearea unei limbi și republici „kareliene” sovietice ca fiind diferită de finlandeză, pentru motive îndeosebi politice, după cum atestă unele cercetări , la fel ca și diferențierea limbii azere de cea turcă, arată o preocupare persistentă a URSS în această direcție și o utilizare consecventă a acelorași mijloace și metode în scopul unor câștiguri geopolitice.

Cu alte cuvinte, divizarea și diferențierea artificială a unor populații înglobate în imperiul URSS față de rudele lor etnice/lingvistice rămase în afara URSS, cu dublu scop, ofensiv- defensiv: atunci când situația o permite, ofensiv prin înglobarea mai multor teritorii în URSS (ca de exemplu, anexarea Basarabiei și Bucovinei de Nord de la România), iar când situația este adversă, această divizare artificială a unor națiuni împiedică în scop defensiv anumite reunificări (din nou, drept exemplu, întreținerea „identității moldovenești” în Republica Moldova a devenit o piedică reală la reunificarea cu România). Iar pe lângă aceste scopuri, mai este și scopul asimilării etnice, al deznaționalizării, inerent oricărei ipostaze, ofensivă sau defensivă.

Inventarea „limbii moldovenești” între anii 1920-1930. Scopurile

În primul rând, se cade a fi explicată situația din anii 1920 din URSS, premergătoare implementării conceptului așa-zisei „limbi moldovenești”. În mod paradoxal, aproape nimeni nu își mai aduce aminte astăzi, dar între 1920-1925 a existat o luptă reală pentru limba română chiar în Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească (RASSM) de dincolo de Nistru, din cadrul URSS, împotriva inventării „limbii moldovenești”. Această adevărată bătălie ideologică a avut loc între comuniști români fugiți din România, pe de o parte, și comuniști ucraineni, ruși sau de alte naționalități, pe de cealaltă parte. A câștigat a doua tabără, dar după câțiva ani de dispute reale.

În ceea ce privește considerentele care au stat în spatele creării RASS Moldovenești, putem cita din volumul Considerații privind constituirea R. A. S. S. M. și lansarea „teoriei” moldovenismului: „Eșecul Conferinței de la Viena a declanșat o vie activitate la Moscova și prin urmare la 29 iulie 1924, Biroul Politic al Partidului Comunist (bolșevic) a decis crearea, în stânga Nistrului, a Republicii Sovietice Socialiste Autonome Moldovenești, în cadrul Republicii Sovietice Socialiste Ucraina. Scopul formării acestui stat artificial era indubitabil crearea iredentei sovietice pentru reocuparea Basarabiei, intenție clar declarată atâta timp cât granița noii republici era preconizată pe Prut”.

RASS Moldovenească (practic Transnistria de azi) – Locul de naștere al „limbii moldovenești”. Sursa foto: Europa Liberă

Teoretic, procesul de creare a RASSM a început în februarie 1924, odată cu „Memoriul despre necesitatea creării Republicii Sovietice Socialiste Moldovenești” , inițiat la comanda Kremlinului și semnat de Grigori Kotovski, Al. Bădulescu, P. Tkacenko, Sol. Tinkelman (S. Timov), A. Nicolau, A. Zalic, Ion Dic, T. Diamandescu, T. Chiora. Din argumentarea acestui memoriu reiese explicit ceea ce am arătat și noi mai sus, și anume intenția de instrumentalizare a minorităților etnice în scopuri geopolitice și ideologice, astfel încât cităm: „2. Republica Moldovenească ar putea juca acelaşi rol de factor politico-propagandistic pe care îl joacă Republica Bielorusă faţă de Polonia şi cea Karelă – faţă de Finlanda. Ea ar focaliza atenţia şi simpatia populaţiei basarabene şi ar crea pretexte evidente în pretenţiile alipirii la Republica Moldovenească a Basarabiei.” și „ar servi drept breșă strategică a URSS față de Balcani (prin Dobrogea) și față de Europa Centrală (prin Bucovina și Galiția), pe care URSS le-ar putea folosi drept cap de pod în scopuri militare și politice.” În pofida faptului că înșiși inventatorii conceptului au subliniat importanța lui ca armă geopolitică împotriva României și a Europei, este de neînțeles cum astăzi, în România, unii așa-ziși „analiști” sau „experți” din societatea civilă minimizează importanța dispariției acestui concept și se prefac că nu înțeleg care a fost și este miza acestui proiect identitar și geopolitic al „moldovenismului” și a celor care continuă să îl susțină și să îl propage. Așadar, iată cât se poate de explicită argumentarea instrumentalizării minorității românești din URSS în scopuri geopolitice și ideologice, care nu aveau nicio legătură cu realitatea din teren, nici cu știința și nici cu drepturile omului (care erau doar o iluzie în URSS). Tot din argumentarea memoriului, conform volumului Politica etnoculturală în R.A.S.S. Moldovenească (1924-1940) aflăm cu surprindere că inițiatorii estimau că în stânga Nistrului trăiau atunci între 500.000 și 800.000 de „moldoveni” (p. 11). Despre care nu mai este cazul să menționăm că nu mai există astăzi ca grup etnic dincolo de Nistru, au fost cu toții asimilați.

Divergențele între comuniști

Dar după ce s-a trecut la planificarea întemeierii acestei republici în cadrul URSS, au ieșit la iveală anumite neînțelegeri între inițiatori. În primul rând, aceștia ceruseră întemeierea unei republici socialiste moldovenești de sine stătătoare în cadrul URSS, dar s-a decis ca noua republică să fie de fapt o „republică autonomă moldovenească” (RASSM) în cadrul Republicii Sovietice Socialiste Ucrainene.

A doua mare divergență a fost în privința limbii oficiale pe care urma să o aibă această așa- zisă republică moldovenească: să fie limba română literară, așa cum doreau comuniștii români semnatari ai memoriului, sau să se inventeze o nouă limbă „moldovenească”, așa cum doreau în principal co-semnatarii ucraineni, ruși și evrei ai memoriului.

Așadar, cităm dintr-un alt articol al Elenei Negru: „După ce Stalin a încredințat soluționarea acestei probleme conducătorilor ucraineni, organizarea noii entități în stânga Nistrului s-a produs conform scenariului propus de acești lideri. Odată cu instituirea, de către Biroul politic al CC al PC(b)U (n.r. Partidul Comunist Ucrainean), la 15 septembrie 1924, a Comisiei organizatorice de pe lângă Comitetul gubernial Odessa al CC al PC(b)U, care avea ca sarcină crearea RASSM, încep discuțiile privind limba moldovenească, interpretată ca ceva diferit de limba română. Comisia organizatorică, ce avea statut confidențial, număra trei persoane: Grinștein, Badeev, Starîi, toți trei responsabili de acțiuni de spionaj și de subminare a autorităților române din Basarabia pe linia Zakordot-ului și a Cominternului.” Așadar, se spune explicit că aceștia erau în mod direct reprezentanți ai serviciilor secrete bolșevice, responsabili de acțiuni de spionaj. Abraham Grinstein era chiar conducător al unui Centru al serviciilor secrete bolșevice din Odesa.

De aici reies cei mai importanți protagoniști ai acestei lupte ideologice și geopolitice, după cum vedem astăzi, cu repercusiuni uriașe încă actuale asupra României și întregii geopolitici regionale:

· Abraham Grinstein – era născut în Basarabia, conducător al unui Centru al serviciilor secrete bolșevice din Odesa, implicat și coordonator al atentatului cu bombă din Senatul României din 1920. În august 1924, fiind conducătorul ideologic al Comisiei de organizare a RASSM, el a fost inițiatorul tezei care aduce atât de multe prejudicii României și astăzi, adică al tezei conform căreia ar exista două popoare diferite, respectiv român și „moldovenesc”, și două limbi diferite, limba română și „limba moldovenească”, teză publicată într-un eseu din ziarul Odesskie Izvestia. Aceasta este și teza care a fost câștigătoare a disputei dintre comuniștii români și cei ucraineni și ruși, fiind preferată pentru implementare și de Stalin;

· Iosif Isakovici Badeev – Despre el, unul dintre principalii promotori ai „moldovenismului”, aflăm că: Exponent al intereselor Ucrainei, dar și al Rusiei bolșevice, I. Badeev s-a pronunțat pentru dezvoltarea limbii și scrisului românilor transnistreni pe baza limbii și grafiei ruse.” (p. 16) A fost și el agent secret sovietic chiar de dinainte de 1921, pentru că în acel an a participat la al IV-lea Congres al Cominternului. Iar cât se poate de limpede, Larry Watts afirmă cum „Cominternul constituia sediul unei rețele clandestine internaționale de agenți, care operau împotriva guvernelor din statele lor de origine, în serviciul „revoluției mondiale” care, prin „centralizarea democratică”, devenise sinonimă cu Moscova. Sarcinile principale ale Cominternului erau finanțarea acoperită, propaganda albă și neagră și spionajul direct” (p. 106.). Despre acești cominterniști, Larry Watts mai spune că „Operativii Cominternului (…) erau deja, în principal, agenți de informații, care operau pentru o putere străină și foloseau metodele învățate la Moscova: nume false, documente false, legende, comunicări criptate, căsuțe poștale oarbe, finanțări acoperite, construirea de rețele și contrafilajul.”

· Grigori Kotovski – era născut în Basarabia , cu un tată cu presupuse origini poloneze și o mamă ucraineancă, condamnat pentru jafuri înarmate și crime, înainte de a ajunge în organul de partid al Partidului Comunist Ucrainean. Este asasinat de un soț gelos în august 1925 și nu poate contribui mai mult la „moldovenizare”, dar a fost unul dintre principalii promotori ai acesteia. Cel mai probabil a fost și el agent secret sovietic, pentru că în România se ocupase de propagandă comunistă, iar apoi a fugit în URSS. Despre el sovieticii au făcut și un film de propagandă , iar „eroul” tâlhar are și astăzi o statuie în Chișinău, prin locurile unde tâlhărise mult timp și cărora le-a făcut cadou și o așa-zisă nouă limbă sovietică, „moldoveneasca”.

Hoțul Grigori Kotovski, ajuns mare ofițer sovietic și inventator al „limbii moldovenești”. Sursa foto: Europa Liberă și Wikipedia

Grigori Borisov-Starîi – era, se pare, născut în Basarabia. A fost și el membru al Cominternului, așadar a fost fără îndoială și el agent secret sovietic.

În primii ani, românii nici nu au fost în congresele Cominternului, nu mai vorbim despre funcții de decizie, iar din 1921 „ei au rămas o prezență insignifiantă în comparație cu toți ceilalți viitori „parteneri apropiați” (n.r. ai URSS) din Tratatul de la Varșovia.” (p. 104)

Kotovski, Grinstein și Badeev erau adepții inventării unei noi limbi, „moldovenești”, în timp ce Starîi și comuniștii români pledau pentru adoptarea limbii române literare în noua RASSM.

Interesele comuniștilor ucraineni. Actul de naștere al „limbii moldovenești”

Conform istoricilor citați, comuniștii ucraineni aveau mai multe interese specifice în această invenție a „moldovenismului”:

„Limba moldovenească”. În urma acestor neînțelegeri pe seama viitoarei organizări a RASSM, Octavian Țîcu, istoric din Republica Moldova, afirmă că „Pentru a pune capăt polemicilor din jurul problemei limbii și identității viitoarei republici, la 19 septembrie 1924. Biroul Politic al PCU (n.r. Partidul Comunist Ucrainean) adopta o hotărâre în care decidea tranșant că „la promovarea politicii naționale în RSSM să se ia cursul spre dezvoltarea limbii populare moldovenești în baza alfabetului rusesc (chirilic)”. Actul de naștere al „limbii moldovenești”. Cu toate acestea, controversele și punctele de vedere opuse au continuat să existe, comuniștii români și Starîi inistând pentru utilizarea limbii române în RASSM, iar nu a „limbii moldovenești” inventate de comuniștii ucraineni. Astfel, avem alte ședințe ale „Comisiei Basarabene” convocate în 3 aprilie 1925 de către Comitetul Executiv al Internaționalei Comuniste, în calitate de arbitru: „Dezbaterile din aceste ședințe au scos la iveală două puncte diametral opuse. Emigrația română, reprezentată de Al. Bădulescu, dar având ca ideolog principal pe Dic Dicescu, refuza recunoașterea  existenței limbii și a poporului moldovenesc, pledând pentru românizarea RASSM, încadrarea Basarabiei în lupta comunistă din România și folosirea RASSM pentru acest scop. Pe de altă parte, liderii comuniști ucraineni considerau că în Basarabia există două popoare și două limbi – moldovenească și română, că moldovenii nu doresc să fie parte a României, prin urmare pledau pentru „moldovenizarea” RASSM, ruperea Basarabiei de la România și alipirea ei la republica moldovenească.”

Interesele geopolitice pan-ucrainene. Așadar, dezbaterile din aceste ședințe arătau interesul foarte mare identitar și geopolitic al comuniștilor ucraineni de a împărți artificial în două comunitățile românești (lucru de altfel existent și astăzi în Ucraina), insistând pentru o „limbă moldovenească” și un „popor moldovenesc” care ar fi fost diferite de limba română și de români, urmărind asiduu ideile lor pan-ucrainene: „Deși sugerau ideea diferenței dintre moldoveni și români și pledau pentru „dreptul Basarabiei la autodeterminare până la secesiune”, comuniștii ucraineni erau în același timp susținătorii unei idei pan-ucrainene, de unitate a tuturor ucrainenilor din statele vecine RSS Ucrainene.” Astfel, nu este de mirare că „Rolul principal în susținerea tezei „moldoveniste” l-a jucat N. Skrâpnik, Comisarul ucrainean pentru educație.” Mai târziu, în 1933, chiar tovarășii lui Skrâpnik din anii 1920 din conducerea PCU l-au determinat pe acesta să se sinucidă în cadrul unor epurări. Epurările din anii 1930 nu au mai ținut cont de serviciile aduse URSS și mulți dintre inventatorii „moldovenismului” și promotorii asimilării românilor au sfârșit ei înșiși drept victime. La fel i s-a întâmplat și lui Serghei Arsentievici Goglidze , care a fost executat în 1953, după ce fusese împuternicit al Comitetului Central al Partidului Comunist din URSS pentru RSS  Moldovenească, unde ceruse insistent deportările românilor din Basarabia și Bucovina din 1941. (pp. 43-46) Revenind, în timp ce comuniștii sovietici ucraineni căutau  ucrainizarea” și mărirea pe orice căi a RSSU (Republica Sovietică Socialistă  Ucraineană) în detrimentul Poloniei, Cehoslovaciei și României, tot ei insistau că Transilvania și  Dobrogea ar trebui să se despartă de România: „Astfel, în rezoluția Congresului al V-lea  mondial al Internaționalei Comuniste „Problemele naționale ale Europei Centrale și ale Balcanilor” stipula la capitolul „Chestiunea ucraineană” necesitatea „proclamării de către partidele comuniste din Polonia, Cehoslovacia și România a lozincii unirii regiunilor ucrainene, rupte în bucăți de către imperialism, în cadrul unei republici sovietice muncitorești-țărănești”. Pe de altă parte, Congresul aproba „afișarea de către partidul comunist din România a lozincii separării de stat a Transilvaniei și Dobrogei din cadrul României într-o regiune independentă.”

Interesele de deznaționalizare a românilor. Dar intenția acestui „proiect moldovenesc” a fost de la început nu numai de divizare sau de a obține avantaje geopolitice pentru URSS, ci și de asimilare, de ucrainizare și rusificare a etnicilor români. Într-un memoriu intitulat „Cu privire la moldovenizare și asigurarea drepturilor minorităților naționale” înaintat de Comitetul Regional Moldovenesc al PCU (Partidul Comunist Ucrainean), adresat Comisiei pentru ucrainizare de pe lângă Biroul Politic al PCU la 15 iunie 1927, se spunea că trebuia „să ducă la bun sfârșit ucrainizarea” începută de PCU în întreaga republică. În altă parte, același memoriu se lăuda că „ucrainizarea în RASSM aproape că nu rămâne în urmă de ritmul general al ucrainizării în Ucraina”. Raportat la componența etnică a noii RASSM de dincolo de Nistru, este foarte interesant de notat și greu de crezut astăzi că etnicii români ar fi reprezentat 34,2% din populație în 1927, ucrainenii 50,4%, ruși erau 5,7%, 4,8% erau evrei, 4,9% alții (nemți, bulgari, polonezi, cehi). Iar acestea în condițiile în care granițele RASSM fuseseră dinadins create astfel încât ucrainenii să fie majoritari, lăsându-se în afară zone cu populație compactă românească și incluzându-se zone cu populație compactă ucraineană, după cum atestă istoricul Elena Negru, din Republica Moldova: „Faptul că în 1925 românii din noua „republică moldovenească” numărau doar 162.794 (34,8%), iar ucrainenii – 246.346 (53,03%), în timp ce multe sate românești din regiunea Odesa au rămas în componența Ucrainei și, dimpotrivă, raionul Balta, unde ucrainenii alcătuiau 94,5%, românii – 3,6%, a fost inclus în cadrul R.A.S.S.M. deconspiră grija autorităților pentru dominarea ucrainenilor și asimilarea românilor.” (p. 17) Seamănă izbitor cu ceea ce au făcut sovieticii în Karabahul de Munte (Nagorno-Karabah) sau Osetia, de exemplu. Din același volum al Elenei Negru, aflăm că datele despre componența etnică a populației erau încă de pe atunci subiectul unor instrumentalizări grosolane, în funcție  e interesele diferite ale liderilor comuniști. În timp ce comuniștii ucraineni dădeau doar 147,4 mii de români („moldoveni”) în regiunile Podolia și Odesa, comisia specială a lui Grigori Kotovski, care vizitase zona, identificase de două ori mai mulți, adică 283,4 mii de români (p. 11). Oricum, față de situația din 1925, când aveam 34,8% români, procentul populației românești din RASSM scăzuse în 1939 la 28,5% (p. 18), un semn că asimilarea decurgea foarte bine, așa cum se lăudase Comisia pentru ucrainizare de pe lângă Biroul Politic al Partidului Comunist Ucrainean.

Cele trei înfrângeri ale comuniștilor români în fața comuniștilor sovietici.  Noua realitate geopolitică după 1940

„Moldova Mare” năzuită de comuniștii sovietici. Sursa foto: Wikipedia

După primele două înfrângeri suferite de comuniștii români prin două instrumentalizări diferite implementate de către comuniștii ucraineni și ruși, respectiv faptul că s-a creat o RASS Moldovenească în cadrul Republicii Sovietice Socialiste Ucrainene, iar nu o RSS de sine stătătoare, plus faptul că s-a inventat o nouă limbă „moldovenească” și nu s-a adoptat limba română pentru noua republică, a urmat încă o instrumentalizare împotriva etnicilor români după raptul teritorial din 1940, urmat Pactului Ribbentrop-Molotov.

Atunci s-a pus problema dacă RASSM nu ar trebui cumva să fie alipită direct Basarabiei și Nordului Bucovinei recent ocupate de URSS de la România. Acesta fusese, de altfel, și planul inițial și unul dintre principalele motive pentru care se inventase RASSM și „limba moldovenească”. Dar această alipire ar fi constituit un bloc mare și relativ compact de populație românească, fapt ce nu convenea deloc comuniștilor ucraineni. În plus, noua republică ce urma a fi înființată, respectiv Republica Sovietică Socialistă Moldovenească (RSSM) ar fi reținut o ieșire la Marea Neagră, așadar avem și considerente geopolitice luate în calcul. Astfel că aceștia, prin președintele Prezidiului Sovietului Suprem al Republicii Socialiste Sovietice Ucrainene, Mihailo Greciuha, cer la Moscova ca anumite regiuni din Basarabia și Nordul Bucovinei să nu fie alipite la RASS Moldovenească, ci direct la Republica Ucraineană. În linii mari, consecințele acestei cereri aprobate de Stalin se regăsesc și astăzi în realitățile transpuse pe harta dintre România, Republica Moldova și Ucraina. În prealabil, Tihon Constantinov, președintele Consiliului Comisarilor Poporului al RASSM, Piotr Borodin, secretarul Comitetului Regional Moldovenesc al PC (b) al Ucrainei, și Feodor Brovco, președintele Prezidiului Sovietului Suprem al RASS Moldovenești, propuseseră Moscovei un plan de împărțire și alipire a noilor teritorii ocupate de URSS de la România foarte apropiat de planul original, adică de alipire a Basarabiei și Bucovinei la RASSM. Dar propunerea lor a fost contracarată de propunerea lui Mihailo Greciuha , după cum am arătat mai sus, pe baza unei note pline de manipulări și dezinformări, care pleda pentru mai multe teritorii cedate Republicii Sovietice Socialiste Ucrainene: „Această propunere a fost contracarată de Mihailo Greciuha, preşedintele Prezidiului Sovietului Suprem al RSSU, care trimite la 22 iulie 1940 o notă la Moscova, în care dezavuează argumentele părţii moldoveneşti și susține: a. că „nu este necesar a dovedi oportunitatea alipirii la RSS Ucraineană a judeţului Hotin, unde locuiesc în temei ucraineni”; b. referitor la judeţul Akkerman, „trebuie alipit şi el integral la RSS Ucraineană”; c. judeţul Ismail trebuie inclus în întregime în componenţa Ucrainei, deoarece „nu pot fi delimitaţi aici ruşii de ucraineni”; d. trebuie incluse în componenţa RSSM 10 raioane din cele 16 din fosta RASS Moldovenească. La finele Notei informative, este inserată o descriere a graniţei dintre RSS Moldovenească şi RSS Ucraineană, luată ca bază la delimitarea frontierei dintre „republicile-surori” semnată la 22 august 1940. Punctul de vedere al lui Greciuha era susținut și de Nikita Hruşciov, care la rândul său a propus Comitetului Central al PCUS ca noua RSS Moldovenească să fie creată prin unificarea „doar a populaţiei moldoveneşti” şi nu a cuplării teritoriului Basarabiei şi RASS Moldovenească.”

„Națiunea moldovenească nu este o chestiune academică, este o chestiune politică”

Dorința de instrumentalizare a minorității românești din URSS care a stat în spatele inventării moldovenismului” este recunoscută nu doar o dată de liderii comuniști. Gheorghi Dimitrov, de origine bulgar, unul dintre principalii lideri ai Kominternului acelor ani, afirma răspicat că „moldovenismul” nu are legătură cu geografia sau cu știința, ci are legătură doar cu politica și „lupta de clasă” (sic!): „în privința Moldovei, există națiunea moldovenească, aceasta nu este o chestiune de geografie, nici academică, aceasta este o chestiune politică, o chestiune a luptei de clasă.” Exact același lucru pe care îl fac astăzi Moscova și Tiraspolul (sperăm ca la Kiev să se fi renunțat definitiv la această idee) – „limba moldovenească” este dovedit științific că nu există ca atare, însă dacă interesele politice ale unor actori o cer, ea „există”, la fel ca în URSS-ul anilor 1920.

Este surprinzătoare și demnă de reținut atitudinea unor lideri comuniști români care s-au opus creării „moldovenismului”. În încheierea ședințelor „Comisiei Basarabene” a Kominternului din 1925, comuniștilor români li s-a impus să recunoască rezoluția privind „moldovenii” care ar fi un popor diferit de cel român. Alexandru Bădulescu, chiar unul dintre semnatarii memoriului din 1924 prin care se cerea înființarea unei republici moldovenești în URSS, a refuzat să recunoască această deosebire între „moldoveni” și români, declarând că : „națiunea moldovenească nu există, nu există nici mișcarea național-revoluționară și noi nu putem susține ceea ce nu există”.

Cu toată această opoziție a comuniștilor români și a lui Starîi, în 1928 se adoptă în mod definitiv politica „limbii moldovenești” și a inventării „poporului moldovean” ca fiind diferit de poporul român: „Dezbaterile dintre comuniștii ucraineni și cei români asupra problemei limbii și identității în Basarabia și RASSM au continuat până la Congresul al VI-lea Mondial al Kominternului din 28 iunie – 8 iulie 1928, chiar dacă linia „moldovenistă” învinsese de jure, odată cu adoptarea legilor de „moldovenizare” adoptate în 1926 în RASSM. (…) Prin această decizie, Kominternul tranșa nu doar problema identitară a RASSM, care devenea poligonul de implementare a „moldovenismului sovietic”, dar și proiecta această diferență lingvistică și națională asupra Basarabiei. Beneficiind de suportul oficialilor ucraineni şi al celor de la Moscova, dar și de acordul Kominternului, susținătorii „moldovenismului” au avut câștig de cauză, fapt ce a permis realizarea proiectului de creare a „poporului moldovenesc” și a „limbii moldovenești”, care erau considerate distincte de români și de limba română.”

Doar regimul mafiot de la Tiraspol și Federația Rusă mai recunosc și mai profită astăzi de pe urma acestei invenții sovietice ce a fost concepută special pentru a fi un instrument anti- românesc, după cum reiese atât de clar din toate cele de mai sus. Ne dorim mult ca Ucraina să înceteze cât mai curând de a se mai asocia cu aceste două entități mafiot-criminale în privința unui instrument anti-românesc și tocmai de aceea salutăm Decizia menționată și la început, a Ministrului Educației și Științei din Ucraina, pe care dorim să o vedem cât mai curând pusă în practică. Pentru că dacă România și Ucraina sunt astăzi pe bună dreptate partenere împotriva încă unei invazii criminale rusești, atunci de ce Ucraina încă ar mai folosi un instrument anti- românesc?

Concluzii

Din tot acest scurt istoric de mai sus reiese din păcate contribuția decisivă ucraineană la nașterea acestui proiect al „moldovenismului”, lucru care explică parțial apetența pentru această așa-zisă „limbă moldovenească” menită să dividă și să asimileze în continuare populația românească. Tocmai de aceea este atât de important ca această așa-zisă limbă să dispară, iar decizia Ucrainei în această privință este salutară.

Noi ne dorim ca Ucraina să învingă Federația Rusă și ne bucurăm de ajutorul pe care România îl oferă Ucrainei pe toate planurile, militar, logistic, economic, umanitar. Ne bucurăm foarte mult și pentru noul centru de antrenament din România pentru piloții români și ucraineni de avioane F16, într-adevăr o realizare remarcabilă, extrem de necesară și importantă atât pentru noi, cât și pentru ucraineni.

De aceea așteptăm cât mai curând punerea în practică a deciziei salutare de la Kiev de a nu mai recunoaște „limba moldovenească”. Pentru că aceasta înseamnă mult mai mult decât o simplă evidență lingvistică – înseamnă că, în sfârșit, Kievul renunță de iure și de facto la proiectul strategic anti-românesc dezvoltat de Moscova sovietică acum 100 de ani.

Aceasta este importanța adevărată a nerecunoașterii „limbii moldovenești”.

Matei BLĂNARU - cercetător la Centrul de studii sino-ruse (CSSR) din cadrul Fundației Universitare a Mării Negre „Mircea Malița” (FUMN) și doctorand al Universității din
București.