Poate părea un pic abstract, dar adevărul este că, atunci când moare, omul moare de obicei pe bucăți. Cele mai importante „bucăți” sunt creierul și inima. Atunci când ele mor, omul este mort. Nimic nu mai poate schimba asta. Ce poate însă face omul, chiar de dincolo de viață, este să le arate celorlalți că a ales să fie bun, nobil și generos, până la capăt și, mai ales, în mod dezinteresat.

 

Chiar dacă cei mai mulți dintre noi ne vedem ființe puternice cu o viață de trăit în față, realitatea este că suntem în esență făpturi fragile, că zilele noastre se pot sfârși într-o clipă și că, dincolo de lucrurile neorânduite pe care le vom lăsa în urma noastră, vor fi și multe întrebări. Una dintre acestea va fi, în foarte multe cazuri, aceea dacă dorim sau nu să donăm organele în cazul în care ele ar putea fi donate. Este în ființa noastră să nu ne gândim la moarte, pentru că, dacă am trăi cu ea în gând, nu am mai trăi, cu atât mai mult la ce se întâmplă cu noi mai apoi. Cavou de aur sau ultimul loc într-un ungher al cimitirului, același lucru. În momentul acela nu vom mai putea influența cu absolut nimic lumea înconjurătoare, cu o singură excepție: dacă am ales să fim donatori. Dacă am spus celor apropiați, prietenilor sau am lăsat scris că vrem asta. Și nu e ca și cum ai ceda locul tău unui vârstnic în tramvai sau ai ajuta o mămică să urce căruciorul cu bebeluș în tramvai. Alegi să salvezi viața unui om și, foarte important, o faci dezinteresat, fără să aștepți nimic în schimb, așa cum doar oamenii generoși și cu adevărat buni fac.

În România, în cele mai multe situații, sunt două cauze principale pentru care oamenii refuză să devină donatori: neîncrederea în sistemul medical și religia. Ar fi eronat să spunem că sistemul medical românesc este unul performant, dar, dincolo de excepțiile cunoscute, televizate și discutate, prin porțile spitalelor trec câteva milioane de români anual. E imposibil să îi mulțumești pe toți, mai ales că oamenii se duc la spital în situații de maximă sensibilitate, atunci când sunt bolnavi și slăbiți. Dacă am raporta cazurile mult discutate la aceste milioane de oameni care se fac bine și își continuă viața după experiențe mai mult sau mai puțin traumatizante poate am fi mai încrezători. Medicina de transplant este încă la început în România, dar a făcut pași importanți prin munca unor medici dedicați. Tot traseul care presupune donarea unui organ, de la identificarea donatorului la menținerea organelor în stare bună, la obținerea consimțământului familiei, la aducerea echipelor de medici din toată țara pentru a efectua recoltarea, la transportul lor la un alt spital din țară unde așteaptă pacientul care are nevoie de organul respectiv, tot acest traseu presupune o muncă titanică și un efort coordonat a zeci de medici. Credeți că un sistem medical prost ar putea face acest lucru?

Suspiciunile legate de traficul de organe sunt mai degrabă subiecte de film. În realitate aceste lucruri nu au putut fi documentate decât în țări din lumea a treia, în afara Europei. Pentru că donarea unui organ presupune o muncă titanică, de echipă, pentru că se respectă protocoale internaționale, nici accidental nu se poate ajunge la așa ceva. Declarația de la Istanbul, care are la bază principiile Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului și care este legea principală după care este reglementată donarea în toată Europa, are printre principiile de bază: „organele destinate transplantului să fie alocate echitabil în cadrul statelor sau jurisdicţiilor, recipienţilor corespunzători fără a ţine cont de sex, etnie, religie sau starea socială ori financiară”. În concluzie, totul se desfășoară după legi, protocoale, bune practici. Dacă toate acestea se respectă, nu pot exista accidente. 

În ceea ce privește religia, chiar dacă oficial cultul majoritar este de acord cu donarea de organe, în particular, în unele localități, preoții îi sfătuiesc pe enoriași să nu doneze. Ar fi interesant de aflat ce ar face un astfel de preot dacă ar avea un copil căruia i-ar trebui, ca să trăiască, un rinichi, ficat sau o inimă? Dincolo de asta, cred că nu există nimic mai creștinesc decât a salva o viață de om. Indiferent de modul în care faci asta.