„Ceea ce, într-un cântec, muzicienii numesc armonie, este în cetate, concordia, înţelegerea, care este pentru salvgardarea tuturor, legătura cea mai strânsă şi mai binefăcătoare. Această concordie nu este realizabilă în niciun fel fără justiţie.” (Cicero, Republica)

În aceşti ultimi 28 de ani de relativă democraţie pe care i-a cunoscut România, puţine au fost momentele în care înţelegerea dintre cetăţeni a salvat cetatea de spasmele conflictelor. Parcă niciodată însă nu s-au separat cetăţenii acestei ţări în două tabere atât de clar conturate ca în ultimi doi ani şi parcă niciodată mesajele ambelor tabere nu au fost atât de evident ireconciliabile. Cum se face că o majoritate de 70% nu poate asigura o guvernare liniştită deşi, nu-i aşa, au crescut salariile, pensiile (şi care vor mai creşte în viitor, iar asupra acestui subiect am să revin cu un alt punct de vedere), avem cea mai mare creştere economică din UE, un nivel scăzut al şomajului, deşi ROBOR îşi mai face de cap, iar inflaţia creşte... După ce urnele au vorbit, toate premisele indicau o guvernare fără probleme. Or, tocmai de aici lucrurile au început să deraieze, cu bună ştiinţă, spre o dictatură a majorităţii, un pericol mortal pentru societate. În momentul în care un partid sau o coaliţie de partide câştigă alegerile, ele preiau guvernarea în baza unui mandat acordat de cetăţenii care i-au votat. Acest mandat nu este însă un cec în alb pe care pot să-l folosească după cum îi taie capul. Majoritatea câştigătoare are obligaţia să guverneze în interesul întregii societăţi (deci şi a celor care nu au votat deloc, spre exemplu). „Interes public” este gravat pe acel mandat acordat de cetăţeni şi acest „interes public” trebuie să fie busola după care se orientează o bună guvernare. Administrarea ţării, în interesul cetăţenilor ei, reprezintă un privilegiu pentru orice politician - nu o obligaţie, nu un sacrificiu, nu o slujbă bine plătită, başca o pensie specială. Această onoare de a guverna pe care o capătă nişte cetăţeni a fost pervertită: „am câştigat alegerile, facem ce vrem noi, restul nu contează”; „nu aţi fost la vot, ciocul mic!”; „avem majoritatea, deci mucles!” De cealaltă parte, opoziţia şi partizanii ei pot sancţiona prin proteste şi alte mijloace democratice derapajele guvernării, dar nu pot forţa căderea unui regim legitim prin mijloace ilegitime.

Guvernarea presupune şi o bună mediere a intereselor uneori divergente din societate. Favorizarea unora în defavoarea altora va da naştere la conflicte, care se vor amplifica în timp. Acest lucru s-a petrecut în ultimii doi ani prin forţarea modificării legilor justiţiei, iar opinia publică a reacţionat vehement şi cu perseverenţă. Un semnal clar că românii percep justiţia ca principala cale prin care statul poate fi eradicat de corupţi, că această molimă socială care este corupţia reprezintă principala piedică în calea prosperităţii, a modernizării ţării.

Punctul în care guvernarea s-a desprins, cred, ireversibil de aşteptările majorităţii românilor s-a petrecut în seara zilei de vineri, 10 august, când un protest paşnic a fost „dinamitat” cu premeditare chiar de către autorităţi, care înţeleg prea bine esenţa acestor proteste. Acţiunile violente ale jandameriei asupra manifestanţilor paşnici, lăsarea provocatorilor să-şi facă de cap în mulţime, deşi la alte proteste au fost extraşi promt şi elegant, folosirea excesivă a forţei, a gazelor şi a pulanelor din dotare arată întoarcerea organelor statului la practicile neo-bolşevice ale anilor 90. Doar bolşevicii, naziştii, regimurile totalitare folosesc „organe represive” împotriva propriului popor şi nu recunosc un drept fundamental: dreptul la protest. Din fericire, încă democraţia funcţionează. Parchetul Militar s-a autosesizat şi a deschis un dosar penal unic în care vor fi cercetaţi jandarmii care au comis agresiuni şi, sper, acei lideri care au coordonat întreaga operaţiune. La fel, „turbulenţii profesionişti” pot fi identificaţi cu uşurinţă din zecile de mii de filmări şi fotografii şi apoi, traşi la răspundere.

În „cetatea” noastră România, concordia zace pe marginea şanţului cu oasele rupte şi dinţii scoşi. Aproape că nu a fost regim politic în ţara asta care să nu-i tragă un cap în gură, de parcă buna înţelegere dintre români reprezintă un pericol la adresa păcii mondiale. Mântuirea noastră ca naţiune nu se poate realiza decât prin „bună înţelegere”, altfel suntem pradă sigură pentru lupii care pândesc, dar nu uitaţi că „această concordie nu este realizabilă în niciun fel fără justiţie.”