Cine divide societatea românească?

Foto: Premierul Ungariei Viktor Orban și Președintele Turciei, Recep Tayyip  Erdogan. Sursa aici.

Lucrurile se precipită peste tot în lume și România sau oricine altcineva, dacă nu este pe val, este sub val. Iar simpla apartenență la NATO și UE, în ciuda asigurărilor pline de platitudine de la cel mai înalt nivel, nu ne va salva dacă nu dăm și din brațe energic și vom ajunge tot sub val, dacă nu avem grijă de societatea noastră. Iar mulți reprezentanți ai Statului Român nu dau din brațe energic, cel puțin nu în folosul societății românești în ansamblul ei sau în vederea securității naționale. Iar aceste lucruri se văd și se simt.

De multe ori fără să ne mai dăm seama, deoarece aceste lucruri se întâmplă în comunități relativ închise și sub radarul percepției publice, unele comunități din România sunt supuse unor presiuni insistente externe pentru a-și schimba atitudinile, valorile și acțiunile conform dorințelor revanșarde, radicalizante, de segregare, ale unor politicieni din Ungaria sau din Turcia. Iar mulți membri ai acestor comunități se văd prinși într-o situația foarte dificilă, aparent fără ieșire, puși în situația de a face compromisuri morale sau de altă natură atunci când sunt puși în fața faptului de a fi acuzați că „trădează națiunea” lor dacă nu fac așa cum li se spune prin intermediul oamenilor politici apropiați de elitele de la Budapesta sau ale lui Erdogan.

Situația este cu atât mai dificilă atunci când Statul Român, prin reprezentanții lui, nu face decât să pară că este indiferent sau inconștient de ceea ce se întâmplă și lasă impresia uneori că aceste comunități de cetățeni români ar fi fost deja cedați unor alte interese, deloc binevoitoare atât lor, cât și societății românești în ansamblu. La fel cum comunitățile minoritare românești din afara granițelor României au fost abandonate și ele intereselor de deznaționalizare din Serbia, Bulgaria, Grecia, Macedonia de Nord, Ungaria, Ucraina sau chiar Turcia, doar că de data aceasta este vorba despre cetățeni români, cetățeni români care au contribuit și contribuie în continuare cu valoare la societatea românească. Iar atunci când toate acestea se întâmplă, probabil că soluția este ca oamenii de bun-simț din fiecare comunitate să ia atitudine, fiecare în felul lui sau ei. Această atitudine este cea care ne-a asigurat până astăzi una dintre cele mai tolerante țări din Europa și tot ea este cea care ne va duce mai departe ca o societate unită în toleranță și respect reciproc, în pofida unora sau altora.

Astfel, interesele politice cinice ale unor elite de la Budapesta sau de la Ankara, interese politice deopotrivă interne, cât și externe, adverse uneori celor ale României, dublate de inconștiența vecină cu trădarea intereselor unor grupuri din societate și ale societății întregi în ansamblul ei, din partea unor reprezentanți ai Statului Român, lipsa unor politici adresate unor comunități de cetățeni români cu anumite nevoi specifice, ca cea turco-tătară sau maghiară, riscă să ducă la noi fracturi în societatea noastră și la înstrăinarea unor întregi segmente de cetățeni români onești de etnie maghiară sau turco-tătară. Iar această înstrăinare, să nu ne facem iluzii, deși unii își fac foarte multe iluzii de diferite tipuri, nu este nici în folosul lor, nici al întregii noastre societăți.

În continuare, vom analiza foarte pe scurt modul în care părți însemnate din comunitățile turco-tătară și cea maghiară din România ajung prizonierele discursurilor și politicilor de la Budapesta și de la Ankara, discursuri și politici care pot avea repercusiuni serioase asupra societății românești în întregimea sa, dar și asupra securității naționale a României.

Comunitatea turco-tătară din România

Pentru început, în analiza influenței Ankarei lui Erdogan asupra comunității turco-tătare din România, trebuie menționată relația deosebită, probabil unică în Balcani sau chiar în lume, care a existat între Statul Român și membrii comunității turco-tătare care au rămas pe teritoriul României după alipirea Dobrogei la Regatul Român în 1878.

Iată ce declara Carol I la 1878, după alipirea Dobrogei la România: „Locuitori musulmani – vorbea domnitorul către noii lui supuşi – dreptatea României nu cunoaşte deosebire de neam şi de religie! Credinţa voastră, familia voastră vor fi apărate deopotrivă ca şi ale creştinilor! Afacerile religiei şi familiei vor fi pentru voi încredinţate apărării către muftii şi judecătorilor aleşi din neamul şi religia voastră! Salutaţi, dar, cu iubire drapelul român, care va fi pentru voi drapelul libertăţii, drapelul dreptăţii şi păcii!” Și nu poate spune nimeni că a mințit. Drept dovadă, cea mai mare moschee din România și din Europa care nu era musulmană a acelor vremuri, Moscheea Carol I din Constanța, a fost construită între 1910-1913 la inițiativa aceluiași regel al României Carol I, din nou un gest probabil foarte rar, dacă nu absent deopotrivă la statele creștine sau musulmane din această parte a lumii. Încă o dovadă a relației exemplare, normale, de respect reciproc, care a existat între comunitatea turco-tătară din România și societatea românească în ansamblul ei.

În „Türk Birligi” (Unitatea turcă), o publicație a comunității turce de după alipirea Dobrogei la România, se spunea membrilor acestei comunități: „Țara care îți este patrie îți garantează drepturile și viața. Respectă legile ei și nu te teme de nimic!” Nimic de argumentat în plus aici, Statul Român și societatea românească, în ansamblul ei, au respectat această comunitate, iar comunitatea a respectat țara: „în timpul Primului Război Mondial (1916-1919), deși Turcia a fãcut parte din tabăra inamică, ofițerii și soldații turco-tătari din armata română au luptat exemplar, unii înscriindu-și numele printre eroii ce și-au jertfit viața pentru noua lor patrie, România.” Nu este deloc puțin lucru, mai ales în această parte a lumii unde de multe ori secole de asuprire s-au soldat cu masacre de răzbunare sau alte forme de violență sau opresiune. Dar nu și în România.

Un tătar din Dobrogea care a luptat în Armata Română. Sursa: techirghiol.com

Dar iată că astăzi, pe fondul tulburărilor tot mai dese care apar în lume, pe fondul ascensiunii unui curent neo-otomanist, imperialist revanșard la Ankara, narațiunile acestui curent, acestor elite care ar dori refacerea Imperiului Otoman, riscă să inflameze în mod iresponsabil spiritele unor membri din aceste comunități, lucru care nu ar face decât să ducă la o înstrăinare a unor membri ai acestor comunități. Iar toate aceste campanii de propagandă, toate aceste narațiuni ostile stabilității de la Ankara sunt încurajate de o lipsă condamnabilă de reacție, de o complicitate conștientă sau nu din partea unor reprezentanți ai Statului Român. Iar același lucru este exact la fel de valabil și pentru relația actuală dintre București, comunitatea maghiară din România și Budapesta.

Încercările și presiunile administrației lui Erdogan de extrădare a unor profesori turci din România către Turcia, unde ar fi fost condamnați pentru motive pur politice, au fost soldate cu eșec în România, dar cu succes în Republica Moldova. Acolo s-a vorbit despre nici mai mult nici mai puțin decât o vânzare la propriu a acestor profesori turci, care urmau să fie încarcerați în Turcia, de către fostul președinte al Republicii Moldova, Igor Dodon, în schimbul unor avantaje nedetaliate îndeajuns din partea lui Erdogan. Recep Tayyip Erdogan chiar i-a mulțumit lui Igor Dodon pentru această extrădare rușinoasă a unor opozanți politici ai președintelui turc.

Pe de altă parte, arestarea în România a unui afacerist turc la cererea SUA, pe nume Tavan Resit, pentru unele afaceri cu Iranul, a făcut ca Ambasada Turciei din România să facă presiuni asupra autorităților române să îl extrădeze în schimb în Turcia, nu în SUA. În presa română nu a mai apărut vreo știre despre cum s-a finalizat cazul, dar în presa din SUA găsim un document potrivit căruia în decembrie 2017 Tavan Resit era judecat în SUA.

Iată însă și instanțe când Statul Român nici măcar nu a încercat să soluționeze în direcția drepturilor omului unele decizii motivate strict politic ale lui Erdogan, urmând cu ochii închiși directivele de la Ankara, care a anulat pașapoarte unor cetățeni turci care îl criticaseră pe „sultanul” Erdogan. Așadar, aceasta pare să fie adevărata imagine de ansamblu a unor presiuni de la Ankara asupra autorităților române. Dar dacă astfel sunt presiunile oficiale de la Ankara asupra autorităților române, atunci ne putem închipui care sunt presiunile de la Ankara asupra unor simpli membri ai comunității turco-tătare din România.

Presiunea care se pune de la Ankara lui Erdogan pe astfel de comunități musulmane ca cea turco-tătară din România nu trebuie neglijată. Este o presiune atât directă, materială uneori, cât și morală, care nu admite dizidență și în urma căreia cei care nu urmează directivele generale pot ajunge foarte ușor să fie considerați în interiorul propriului grup etnic drept „trădători” ai „patriei” sau ai „islamului” sau „dușmani ai propriei nații”. Iar toate aceste presiuni puse pe oamenii simpli, pe cetățeni onești ai Statului Român, dublate cu o politică inconștientă de nepăsare a unor reprezentanți ai Statului Român, lasă în mod complice terenul liber pentru înstrăinarea unor cetățeni români și propagarea tezelor imperialiste revanșarde de la Ankara sau din alte părți.

Bineînțeles, cu efecte nocive asupra mediului de securitate din România, atât pe termen scurt, imediat, cât și pe termen mediu și lung, pentru că se pare că pe nimeni nu interesează încotro duc aceste tendințe de aliniere la politicile agresive imperialiste ale lui Recep Erdogan a unor cetățeni români, ai căror strămoși au fost cetățeni fideli ai României și și-au respectat cu cinste toate obligațiile de cetățeni români, inclusiv pe câmpul de luptă. Tocmai de aceea este cu atât mai dramatică situația actuală sau, mai bine spus, tendința actuală, care cucerește cu iluzii de grandoare și de imperiu, dublate bineînțeles și de recompense materiale pe măsură, mințile și sufletele unora.

Finanțări de la Ankara

Finalizată de curând, în 2022, aici aflăm Nota de Fundamentare pentru Hotărârea Guvernului nr. 1058/2022 pentru aprobarea Acordului între Guvernul României și Guvernul Republicii Turcia pentru finanțarea unor proiecte în anumite domenii, semnat la Istanbul la 31 martie 2022. Un acord semnat recent, despre care nu s-a auzit public mai nimic, dar care pare să deschidă România spre diferite tipuri de finanțări de la Ankara. Ce fel de „activități educaționale” sau „culturale” vor finanța, ce fel de educație vor încuraja, pentru cine, pentru Statul Român sau cel turc, cu ce intenții, se pare că totul este lăsat la latitudinea părții turce. Pe modelul finanțărilor de la Budapesta din Transilvania. Tot ce ni se spune este că: „Obiectivul acestui Acord este crearea cadrului juridic și instituțional pentru finanțarea unor proiecte în anumite domenii prioritare de cooperare: educație, socio-cultural, mediu, sănătate, turism.” Este greu de înțeles totuși unde este cooperarea. Iar instituția turcă ce se va ocupa de aceste lucruri este TIKA: „Agenția Turcă de Cooperare și Coordonare (TIKA) este o structură din cadrul aparatului guvernamental al Republicii Turcia, care sprijină politica externă a Turciei”, ni se spune la începutul acestei Note de fundamentare, care totuși în următoarea frază ne aruncă în propagandă erdoganistă: „prin acordarea de asistență în special țărilor în curs de dezvoltare”. Vom arăta mai jos de ce și ce este această TIKA.

Hotărârea este disponibilă aici, iar textul Acordului aici. Sigur, se spune la articolul 5, pct. 6 că „Dacă partea primitoare notifică, prin canale diplomatice, asupra faptului că implementarea unui proiect specific contravine normelor și standardelor internaționale, securității naționale sau ordinii publice, cealaltă parte se va abține de la acordarea oricărei finanțări proiectului respectiv.”, dar în lumina acestei analize este greu de identificat ce anume ar trebui să se întâmple pentru ca partea politică română să identifice ceva drept o amenințare la adresa securității naționale.

De asemenea, este un pic ironic-dramatică și încercarea de a da în acest text o iluzie de reciprocitate în privința acestui acord sau a proiectelor culturale sau sociale desfășurate de o parte pe teritoriul celeilalte părți. Este încă neclar mai exact ce proiecte culturale va finanța România în Turcia, ce biserici va construi sau va restaura în schimbul construirii sau restaurării de moschei în România, așa cum face Turcia, de vreme ce pe site-ul Ambasadei României de la Ankara ultimele proiecte culturale afișate sunt din anul 2016 și vorbesc despre o Zi a Mărțișorului sărbătorită de Ambasada României, dar unde au expus „opere reprezentative” femei artist din Turcia, nu din România.

Acestea fiind spuse, dacă suntem cu totul neclari în privința a ce proiecte culturale sau socio-educaționale de anvergură vizează România în Turcia, pe de altă parte putem să ne imaginăm destul de bine ce proiecte vizează Turcia în România, după cum vom arăta mai jos: propagandă ideologică și politică a regimului Erdogan, neo-otomanism, moschei, școli religioase musulmane și altele.

Sigur, multe dintre acestea nu reprezintă în sine în mod teoretic nicio problemă, poate că răspund unor nevoi legitime ale comunității turco-tătare de aici, dar dacă toate aceste proiecte nu fac decât să înregimenteze „soldați” ai ideologiei imperialiste neo-otomaniste a lui Erdogan, care vede toți Balcanii și nu numai doar ca pe unele foste (și, cine știe, poate și viitoare) posesiuni ale Imperiului Otoman, atunci vorbim despre amenințări la adresa securității naționale a României pe care le lăsăm să se propage cu bună știință.

Pentru că, așa cum se spune într-o analiză aici, TIKA este un instrument fundamental al politicii externe a Turciei, care a căpătat o dimensiune aparte după acapararea puterii în Turcia de către partidul islamist AKP al lui Erdogan. Iată câteva funcții ale TIKA: „TIKA a fost fondată în scopul precis de a opera în fostul spațiu sovietic, cu diferite tipuri de inițiative, pentru a încerca să adune la un loc populațiile vorbitoare de limbi turcice din acest context geografic.”

Așadar, dincolo de îmbrăcarea frumoasă a acordului dintre România și Turcia în cuvinte de genul: „cooperare, ajutorare etc.”, interesele fundamentale vizează de fapt turcii-tătarii și islamul în folosul politicii externe a Turciei, așa cum spune explicit și respectivul acord în limba română citat mai sus. Pe de altă parte, nu este clar cum serbarea unei zi a mărțișorului la care expun femei turce, nu românce, ajută politica externă a României. Mai degrabă ajută ca pretext ca să se poată pretinde că s-a făcut ceva sau că există vreun tip de reciprocitate în relațiile culturale româno-turce. Dar este greu de văzut reciprocitatea atunci când într-o parte foste biserici creștine, inclusiv Sfânta Sofia, actuale muzee, au fost retransformate în moschei, dar tu permiți la rândul tău fără probleme construcția sau reabilitarea unor moschei sau lăcașuri de rugăciune.

Iată din aceeași analiză și importanța islamismului și a educației islamice pentru TIKA:

„Principalele sarcini ale TIKA în Balcani sunt identificarea și dezvoltarea de asistență și cooperare economică, social-culturală și programe educaționale. În această privință, TIKA și-a concentrat atenția pe restaurarea unor clădiri otomane vechi, pentru a recâștiga în posesie o moștenire culturală inevitabil supusă degradării.

În acest efort demn de toată lauda, autoritățile turcești au acordat o importanță considerabilă restaurării vechilor moschei otomane și întemeierii de noi moschei. Această strategie a permis Ankarei să își crească influența în lăcașurile de cult din Peninsula Balcanică, mai ales în privința interpretării Coranice și a chestiunilor teologice.”

Din nou, nu ar fi nicio problemă dacă ar fi doar chestiuni teologice musulmane și restaurări sau construcții de noi moschei. Dacă au credincioși, foarte bine. Dar problema este că retorica de la Ankara, cea care se propagă peste tot și în moscheile restaurate de Erdogan, vorbește în aceleași fraze și despre islam, dar și despre „Occidentul dușman sau nazist” și despre „ghiauri” care toți ar vrea răul Turciei și musulmanilor din toată lumea. Lucru cât se poate de fals.

Sursa: Twitter via Special Eurasia

În continuare, ni se spune ceea ce am sugerat și noi, și anume că unele activități de la Ankara sunt preocupate în unele zone de ideologizarea neo-otomanistă, revanșardă, imperialistă, a cetățenilor locali: „Activitățile intense culturale ale TIKA în această țară balcanică au generat suspiciuni în privința unei amenințări crescânde a unei dominații neo-otomaniste în Bosnia-Herțegovina, luând în considerare prezența constantă a unor oficiali turci de rang înalt la inaugurarea unor structuri culturale sau religioase finanțate de către TIKA.” Dar autoritățile române se pare că nu sunt deloc îngrijorate de aceste aspecte. La fel cum nu sunt îngrijorate nici de cuplarea aproape totală a maghiarilor din România la discursul de la Budapesta, care creează o societate paralelă în Transilvania.

Mai departe, se spune explicit ceea ce ne întrebăm și noi, mai precis faptul că: „Importanța crescândă în lume a TIKA sub conducerea AKP (n.r. partidul lui Erdogan) a dus la o asociere tot mai pregnantă a acțiunilor agenției umanitare cu politicile actualului președinte al Turciei și șef al AKP, Recep Tayyip Erdogan. În iulie 2018, Consiliul Național de Securitate al Israelului a sfătuit guvernul să limiteze activitățile TIKA în Israel după ce Erdogan a criticat o nouă lege aprobată de parlamentul israelian. Autoritățile de securitate din Israel au justificat această cerere subliniind faptul că TIKA nu ar fi mai mult decât mâna lungă a lui Erdogan.”

Dar reprezentanții Statului Român nu sunt îngrijorați de nimic, nici de unele activități ale TIKA, nici de Fondul Bethlen Gabor care operează nestingherit, nici de Planul Kos Karoly, de nimic. Ne întrebăm cât se poate de serios, oare ce ar trebui să se întâmple pentru ca reprezentanții Statului Român să se îngrijoreze?

Nu putem să nu vorbim și despre Diyanet, Directoratul Afacerilor Religioase al Turciei, organul de formare și supraveghere religioasă din Turcia. Iată cum membrii acestui organ ar fi spionat și raportat regimului Erdogan despre activitatea unor centre educaționale din România administrate de persoane presupuse adversare politice ale lui Erdogan.

Într-o altă analiză, disponibilă aici, se susține același lucru, cum reprezentantul Diyanet din România lucrează la ordinele lui Erdogan, de data aceasta împreună cu o altă organizație, MUSIAD, a industriașilor și oamenilor de afaceri turci, care ar fi „brațul drept al lui Erdogan”. Cităm: „MUSIAD furnizează informaţii confidenţiale despre dizidenții din România către Ankara. De această dată, va face propagandă pentru Erdogan, privind lovitura de stat.”

Se vorbește din nou și despre propaganda venită de la Ankara și care trebuia distribuită așa cum trebuia în moscheile din România. Problema pe care trebuie să o luăm în considerare este cât de conectată este bine să ajungă comunitatea turco-tătară de aici la mesajele lui Erdogan. Pentru că acum li se spune că mișcarea gulenistă este inamicul public numărul 1 sau Hizmet, dar cine știe ce li se va spune peste 2, 5 sau 10 ani, iar acești cetățeni vor fi pe deplin conectați la politicile lui Erdogan? Dacă dintr-o dată problema numărul 1 va fi refacerea Imperiului Otoman, dacă problema numărul 1 va fi, cine știe, Statul Român? Sau „Occidentul” sau „ghiaurii”, așa cum spune de pe acum Erdogan? Așadar, acești cetățeni români ar putea ajunge perfect conectați, o prelungire a politicilor lui Erdogan.

Dar în tot acest timp, în privința banilor de la Ankara, iată cum reprezentanți ai Statului Român se bucură că o parte din acești bani se duc și în construcția spitalului din Constanța. Știm ce preț plătește Turcia pentru asta, dar ce nu ni se spune este și ce a cumpărat Turcia mai exact cu toți acești bani. Pentru că nu vin pe ochi frumoși.

Toate aceste politici consecvente de la Ankara, dublate de inconștiența complice de la București, este posibil să reușească în timp să creeze pe alocuri în societate fracturi între comunitatea turco-tătară și cea majoritară și să ducă până la unele expresii care ne pot pune pe gânduri. Desigur, intenția unei persoane din România, într-o postare pe o rețea de socializare, a fost să se refere aici la legenda „Lupului Gri”, care ar fi protejat turcii la venirea în Anatolia, dar tot „Lupii Gri” sau „Boz Kurt”, prin coincidență, reprezintă și numele unei organizații paramilitare extremiste din Turcia.

Dacă o prezență a statuii legendarului „Lup Gri” din legendele turcești ar fi cu siguranță binevenită la Constanța sau în orice alt loc relevant pentru comunitatea turco-tătară, în privința prezenței organizației „Lupii Gri” în România lucrurile ar sta cu totul altfel. Această organizație, care a construit o celulă și în Bosnia-Herțegovina, este un aliat fidel al politicilor neo-otomaniste agresive ale lui Erdogan și este acuzată de nenumărate asasinate în Turcia și restul Europei și este interzisă în Franța. De exemplu, Mehmet Ali Agca, cel care l-a împușcat pe Papa Ioan Paul al II-lea, încercând să îl asasineze, era un membru al acestei organizații. Înainte de a încerca asasinarea Papei, el ar fi asasinat un ziarist turc în Istanbul, dar a scăpat în mod misterios (!) dintr-o închisoare militară turcă.

Paranteză despre extremism

În paranteză fie spus, a se vedea astfel diferența majoră între ce înseamnă într-adevăr o organizația extremistă ultra-naționalistă, spre deosebire de retorica inconștientă aplicată deopotrivă în societatea românească și cea europeană, uneori de la cel mai înalt nivel, de către anumite grupuri puternic ideologizate, adversarilor lor politici sau celor care uneori doar gândesc altfel, care sunt acuzați de „extremism” sau „ultra-naționalism” la cea mai mică divergență. Astfel, această narațiune referitoare la „extremism” sau „ultra-naționalism” a ajuns de multe ori doar un instrument de luptă ideologică ori politică prin care se încearcă discreditarea unor adversari sau unor opinii separate, în timp ce adevărate organizații extremiste ultra-naționaliste sunt acceptate fără nicio problemă ca făcând parte din guverne de la Ankara, din dialoguri cu Uniunea Europeană, nefiind nici măcar interzise. Bineînțeles, reprezentanților politici ai Statului Român nu li se pare nimic periculos la o astfel de organizație, în schimb acești reprezentanți politici sunt totuși foarte îngrijorați de unele evoluții politice externe recente din Europa care nici nu se compară și nici nu s-au comparat vreodată cu „Lupii Gri”.

Revenind la subiectul principal, iată că problema este că neo-otomanismul actual tulbură apele. Ideologiei actuale și politicilor actuale de la Ankara nu le mai sunt de folos simple comunități musulmane/turcești de peste hotare ca punți de legătură cu alte societăți, cu alte state, ei au nevoie de soldați înregimentați din punct de vedere ideologic trup și suflet la politicile lui Erdogan. Iar când politicile sunt expansioniste, militariste, agresive, la fel trebuie să fie și soldații fideli de peste mări și țări.

Toate acestea fiind spuse, iată însă ce spunea clasa politică de la București, de la cel mai înalt nivel, acum ceva vreme, citat de pe o pagină a Ministerului Afacerilor Externe: „Politică regională pentru Turcia înseamnă politică regională pentru România.” Oare chiar așa să fie? Oare România nu are interese proprii de politică regională? Oare este permis unui reprezentant al unui stat să subordoneze, chiar dacă poate doar într-o frază, interesele de politică regională ale propriului său stat celor ale altui stat? Toate interesele Turciei sunt astfel și ale României? În acest caz, nu este de mirare că o comunitate întreagă de cetățeni români fideli Statului Român, adică cea turco-tătară, poate că a fost predată în mod inconștient de reprezentanți ai acestui Stat Român în brațele propagandei și politicilor de la Ankara. Propagandă și politici care tulbură cu agresivitate regiunea, în ciuda retoricii pe tema războiului din Ucraina.

În perioada dificilă marcată de violențe și atentate din anii 2015, se spunea într-un articol că: „Modelul de convieţuire etnică din Dobrogea este demn de manual, consideră musulmanii din ţara noastră. Afirmaţia a fost făcută de un imam, un preot musulman din Dobrogea.” Ar fi păcat să pierdem aceasta pentru unele idei imperialiste trecătoare, care inflamează spirite, sau pentru lupta politică internă a unui conducător ca Erdogan, sau din cauza indiferenței unor reprezentanți actuali, tot trecători, ai Statului Român.

Comunitatea maghiară din România

Aceeași situație, doar că la o scară mai mare, se poate spune că este prezentă și în cazul comunității maghiare din România. Această comunitate extinsă de cetățeni români a ajuns, în mare parte, în urma acaparării trusturilor media de limbă maghiară din România de către guvernele FIDESZ din Ungaria, în urma cumpărării cu bani de la Budapesta, în urma amenințărilor sau excluderilor din propria societate, să fie controlată în mod direct de către guvernele de la Budapesta, atât în scopuri politice interne Ungariei, cât și în scopuri politice externe prea puțin prietenoase uneori intereselor Statului Român. Iar toate aceste lucruri se fac atât în dezinteresul general al comunității maghiare din România, care este instrumentalizată în mod cinic, cât și în dezinteresul general al societății românești în ansamblu, dar în folosul respectivei clase politice de la Budapesta.

Același lucru ca și în cazul comunității turco-tătare, din păcate, se întâmplă și în cazul comunității maghiare din România. Cetățeni onești ai Statului Român, asaltați de presiuni morale și materiale de la Budapesta, dublate de inconștiența și nepăsarea de la București, care se apropie foarte mult de o trădare conștientă sau nu a intereselor atât ale cetățenilor români de etnie maghiară, cât și ale cetățenilor români per ansamblu, dublate din nou de către presiuni ale propriilor elite maghiare din România devenite dependente prin tot felul de mijloace de Budapesta, pot la un moment dat să pară că nu mai dau de ales acestor cetățeni români onești de etnie maghiară care se văd puși în situația de a alege cărei capitale să îi fie soldat înregimentat. Au de ales uneori între a fi considerați „dușmani ai propriei nații”, „trădători de neam” de către proprii lor conaționali sau între a-i trăda pe cei de lângă ei, propriile lor valori morale umane și interesele statului ai cărei cetățeni s-au născut și sunt. Stat reprezentat, actualmente, de către o clasă politică, deopotrivă maghiară și română, care nu este interesată să găsească o rezolvare decentă, responsabilă la problemele specifice reale ale acestei comunități.

Finanțări de la Budapesta

Iată într-o analiză elaborată, semnată de Sipos Zoltán, cum a fost ad literam cucerit UDMR de către FIDESZ de la Budapesta. Dar ce ne interesează și mai mult în contextul analizei de față este ceea ce spuneam și mai sus – presiunea extraordinară care este pusă pe cetățeni români fideli Statului Român, de la Budapesta și de la Ankara, pentru a-și încălca îndatoririle sau principiile morale, sub amenințarea că ajung să fie considerați „trădători” de către propria lor comunitate dacă nu fac jocul politic al stăpânilor de la Budapesta și Ankara: „pe 12 octombrie 2020, Potápi și-a plusat declarația în fața unei comisii ai parlamentului maghiar: a numi un alt candidat împotriva candidatului UDMR în Bihor și Satu Mare este trădarea națiunii”.

Iată, deci, spus explicit ceea ce spuneam și noi: ce maghiar candidează împotriva unui alt maghiar din UDMR, ce maghiar are curajul să gândească altfel decât un alt maghiar din UDMR, ce maghiar, de ce nu, ar încerca să construiască punți între români și maghiari în loc să îi separe, așa cum vrea Budapesta și unii politicieni fideli ei din România, nu face altceva decât să „trădeze națiunea”. Iată ce presiune uriașă se pune asupra cetățenilor onești de etnie maghiară.

Despre un alt reprezentant al intereselor UDMR și FIDESZ în România se spune, din nou explicit, așa cum intuiam și noi, că „Este un soldat de partid”. Exact de acest tip de „soldați de partid” au nevoie și guvernul de la Budapesta și cel de la Ankara, sau mai bine spus „liderii supremi” de acolo, „Ayatollahul” Ungariei și al Turciei. Soldați care sunt folosiți atât în interesele luptei politice interne din Ungaria și Turcia, cât și în interesele luptei externe. Iar oricine nu este un „soldat de partid” este în mod automat catalogat drept „trădător al națiunii”. Sigur, calitatea de „soldat de partid” probabil vine și cu multe beneficii materiale, așa că presiunea de a ceda, care se pune pe unii oameni din aceste comunități, este astfel chiar și mai mare.

Iar în tot acest timp, reprezentanți plătiți ai Statului Român ne spun întruna doar că suntem în NATO și în UE, așa că nu trebuie să ne facem nicio grijă. Nici pentru ingerințele de la Budapesta sau de la Ankara în comunitățile de cetățeni români de aici, nici în privința minorităților românești total neglijate și discriminate din Bulgaria, Serbia, Ucraina, Ungaria, Albania, Grecia, Macedonia de Nord sau chiar și Turcia, nu trebuie să ne facem nicio grijă, nici în privința costurilor gazelor și energiei electrice de la iarnă nu trebuie să ne facem griji, vor avea ei grijă de tot, suntem pe mâini bune. Iar în tot acest timp, fracturile din societate cresc, cu mult ajutor intern și extern.

Continuăm să cităm din aceeași analiză a lui Sipos Zoltán, despre planurile și programele de finanțare susținute de la Budapesta și de către UDMR și alte organizații maghiare în România:

„Se pare că singurul scop este integrarea instituțională și personală a maghiarilor din Bazinul Carpatic, construirea unei societăți paralele, menținerea hotarelor dintre societatea minoritară și majoritate. În afară de asta, nu pare să existe vreo strategie scrisă – ne-a explicat Tibor Toró. (…)

Nu există o listă cu proiectele ce pot fi finanțate, dar este foarte clar ce este considerat tabu: nu vedem programe de cooperare între români și maghiari (…)”

Sursa: independent.co.uk

Ce fac reprezentanții Statului Român în privința acestei societăți paralele care nu face decât să despartă două categorii de cetățeni români unii de alții? Spune că este în regulă, doar să se facă și cu știrea noastră. Este inimaginabil să permiți și chiar să încurajezi segregarea propriei societăți. Pentru că și maghiarii din România fac parte din societatea noastră, nu din alta. Și aduc plusvaloare, la fel ca și comunitatea turco-tătară și la fel ca toți cetățenii români. În aceste condiții, de ce să lași aceste comunități de cetățeni proprii să ajungă nu numai să aducă plusvaloare pentru alte state concurente (ca să folosim un eufemism) din zonă, dar să și ajungă a fi folosite ca armă împotriva statului și societății noastre, pe care să o despartă? Pentru că, deși procesul este lent și nu este la vedere, asta se întâmplă. În timp ce reprezentanți de vârf ai statului nostru spun că nu este nicio problemă cu aceste ingerințe, cu aceste programe, dacă știm și noi, destructurarea societății noastre se întâmplă sub ochii noștri, cu concursul celor care au în fișa postului datoria de a o ține unită.

Iată cum organizații media din Transilvania devin portavoci ale regimului politic de la Budapesta, finanțate generos, bineînțeles, din nou. Sau cum a fi în UDMR probabil că aduce avantaje atunci când este vorba despre finanțări din Ungaria. Deci aceasta este cealaltă fațetă a presiunii care se pune pe maghiarii din România: banii, accesul la finanțări, care cu siguranță nu se întâmplă dacă ești cumva critic la adresa celor care nu trebuie.

Avantajele cooperării cu partidul FIDESZ din Ungaria, în loc să i te opui, probabil că ies limpede în evidență.

Concluzii

Toate aceste presiuni de la Ankara și Budapesta de mai sus răzbat arareori, după cum am arătat, în spațiul public, dar ele există și sunt o reală amenințare nu doar a securității naționale a României, o noțiune un pic abstractă pentru mulți, dar, chiar și mai important poate, o amenințare la adresa relațiilor pașnice și de respect reciproc care s-au format în societatea românească între comunitățile turco-tătară, cea maghiară și cea majoritară românească. Relații care, din punct de vedere politic, cinic, nu înseamnă nimic pentru Budapesta sau pentru Ankara, ba chiar acolo se consideră că aceste relații pașnice dăunează intereselor imediate ale partidelor lor, dar relații care înseamnă totul pentru oamenii de la firul ierbii de aici.

Problema cea mai mare nu este cea a banilor proveniți de la Budapesta sau de la Ankara. Ci problema cea mai mare este ce se cumpără cu ei. Iar cu ei se cumpără divizarea societății din România, cu efecte negative pentru toți membrii ei, fie ei maghiari, turci, tătari sau români, să fim realiști. Plus că se mai cumpără mult capital politic intern pentru FIDESZ în Ungaria și pentru partidul AKP al lui Erdogan în Turcia. Asta se cumpără atât cu banii de la Budapesta și de la Ankara, cât și cu complicitatea (dezinvoltă sau nu) a multor reprezentanți de la București care se prefac că nici nu știu nimic despre toate acestea și că nici nu se întâmplă de fapt nimic.

Este foarte bine că se dau bani de la buget pentru păstrarea identității și dezvoltarea comunităților minoritare din România, este un lucru normal și de bun-simț care ar trebuie să se întâmple oriunde în lume (deși nu se întâmplă așa), dar doar banii de la bugetul României pentru aceste comunități, atunci când acești bani ajung pe mâna reprezentanților din România ai guvernelor de la Ankara sau Budapesta, nu sunt deloc de ajuns. Trebuie dublați și de politici coerente de dezvoltare și integrare, nu cele care ajută la segregare, la crearea unor societăți paralele, așa cum bine se spune în articolul domnului Sipos Zoltán.

Trebuie urmărită unitatea societății, așa cum am spus și într-o analiză precedentă, iar tot ceea ce îndeamnă la segregare, la societăți paralele, ar trebui îndepărtat și evitat. Dar programe finanțate de la Budapesta sau Ankara, programe care încurajează chiar această segregare, o promovează, sunt în mod inexplicabil primite cu brațele deschise la București. Lucruri care ar trebui să ne dea de gândit.

Calul troian. Sursa: allthatsinteresting

De pierdut, am pierde cu toții, și nu numai o prietenie și o relație de respect reciproc între Statul Român, sau mai bine spus între comunitatea românească majoritară și comunitatea maghiară sau cea turco-tătară, apărute aproape miraculos aici (mai ales dacă am compara situația cu cea a altor state din zonă) în urma unei istorii tulburi, dar am putea pierde chiar și mai mult și ar fi păcat.

Matei Blănaru - doctorand al Universității din București și cercetător la Centrul de studii sino-ruse (CSSR) din cadrul Institutului de Științe Politice și Relații Internaționale al Academiei Române „Ion I. C. Brătianu” (ISPRI).