Suntem în permanență tentați să revenim asupra trecutului pentru a înțelege cât mai bine resorturile intime ale istoriei. Așa este și firesc, fiecare generație are dreptul și obligația de a construi propria viziune asupra trecutului generată de iluzia putinței de a convorbi cu înaintașii. Ca istorici ne întrebăm adesea cum să scrutăm trecutul. Să-l privim ca simpli spectatori și să ne mulțumim cu simpla investigare a arhivelor și bibliotecilor sau să oferim lucrări în care este vizibilă și dimensiunea atitudinală a cercetătorului preocupat inclusiv de latura etică a istoriei menită a contribui la asigurarea unei cuvenite igiene unui trecut indiferent cum a fost el? Ambele opțiuni sunt necesare și utile, însă cea de-a doua incubă o mai mare doză de implicare și participare afectivă, putându-l lăsa adesea pe istoric în „bătaia puștii”. În opinia mea, istoricul trebuie să-și asume o dimensiune atitudinală cât mai activă dincolo de posibilul disconfort pe care și-l poate genera lui, dar și celor cărora ar putea să le contureze un deficit de imagine. Cred că optând pentru această ipostază își va respecta și onora o dată în plus meseria, prezentând lucrurile așa cum au fost ele, renunțând la confortul oferit de opțiunile intelectuale care îl pot plasa în ceea ce înseamnă astăzi curentul politically correct. În durată lungă însă corectitudinea politică îl poate situa mai degrabă pe istoric în siajul efemerului decât în cel al permanenței. Pentru a evita o atare stare de lucruri, acesta trebuie să-și asume deschis cele afirmate, fără partipriuri, în spiritul adevărului istoric și indiferent dacă acesta place sau nu place.

Aniversarea unui secol de la la semnarea Tratatului de la Trianon este unul dintre momentele cele mai discutate în ultima perioadă. În discuție se amestecă numeroși intruși sosiți atât din zona pasionaților de istorie cât mai ales din mediul politic, făcând din el un eveniment prin intermediul căruia, bunăoară, politicienii pot deconta sau nu atât de necesarele puncte procentuale în perspectiva alegerilor, fie ele locale sau generale. Desigur, pentru România, evenimentul este o sărbătoare națională care trebuie marcată și mai ales înțeleasă la adevărata sa dimensiune de către toți cei implicați. Dar ce au înțeles oare cei din clasa politică românească a ultimului secol din sensurile profunde ale momentului 4 iunie 1920 pentru istoria și identitatea românească aici la frontiera de vest a României? Dincolo, desigur, de exerciții de imagine și de scoruri electorale.

Momentul 4 iunie 1920, când la Trianon a fost consfințită o realitate care nu mai suferea amânare, consecință a așezării Europei pe făgașul democratic în aproape toate extremitățile sale geografice, este unul dintre evenimentele importante ale istoriei României și asupra lui trebuie revenit și stăruit cu mare interes. Atenția noastră este și trebuie să fie cu atât mai imperioasă cu cât anul acesta națiunea română aniversează un secol de la semnarea documentelor prin care Transilvania era recunoscută firesc, inclusiv în plan internațional, ca parte a României.

Semnarea Tratatului de la Trianon în 4 iunie 1940Semnarea Tratatului de la Trianon în 4 iunie 1920

În jurul datei de 4 iunie ori chiar în această zi importantă pentru națiunea română se desfășoară anual acțiuni și manifestări coafate în complicate discursuri politice/publice, dar în cadrul cărora izul conjuncturii politice este omniprezent și extrem de vizibil. Majoritatea oamenilor politici nu ratează momentul de a ieși în media pentru a fi văzuți și de a arăta că le pasă, cei mai mulți mimând stângaci, cum altfel, înțelegerea lucrurilor. De regulă totul se desfășoară în mijlocul unui asurzitor „hipodrom politic”, după cum îl numea atât de inspirat ziaristul interbelic George Bota, altceva fiind de fiecare dată mai important din punctul de vedere al omului politic. Desigur, doar din perspectiva sa, întrucât, nu-i așa, el reprezintă măsura tuturor lucrurilor precum Omul lui Da Vinci și Michelangelo. Esențial pentru el este fundalul zgomotos, vizibilitatea publică, dorința de a ieși în față și de a arăta că evenimentul este, cum altfel, pe agenda vremelnicilor diriguitori ai treburilor publice. Situația este și mai complicată atunci când diversele curente politice nu pot conviețui în același loc pentru a sărbători împreună evenimentul/evenimentele, acesta sau oricare altul de acest calibru. Nimeni nu dorește să fie eclipsat și organizează propriile manifestări căci, nu-i așa, din patru în patru ani procentele electorale sunt esențiale. Nu există o agendă publică menită a contribui la cristalizarea unor fundamente identitare solide mai ales în spațiile de frontieră națională, o agendă asumată de la cel mai înalt nivel și care să fie urmărită cu atenție indiferent de culoarea politică dominantă. Lipsa profesioniștilor avizați din acest context este mai mult decât primejdioasă și va fi în permanență atâta vreme cât lucrurile funcționează după algoritm, algoritm politic evident, cu desconsiderarea suverană a fundamentelor identitare, inexistența oricărei coerențe instituționalizate din această perspectivă, urmând principiul potrivit căruia ceea ce nu cunosc nu există sau nu este important ori, și mai nociv, plasându-se în zona unei cunoașteri asimptomatice, consideră că știu exact cum stau lucrurile și în lipsa specialiștilor. Fenomenul este extrem de periculos, cu atât mai mult cu cât arată o crasă lipsă de înțelegere a reperelor naționale, dar și o subordonare față de alte interese, în contratimp total cu ceea ce se întâmplă în jurul României, unde contestatarii documentelor de acum 100 de ani sunt din ce în ce mai vocali. Oare care dintre aceste opțiuni o fi mai gravă?

Problema nu este nouă, ci mult mai veche și arată un anume tipar comportamental al elitei politice, puțin dispusă să discearnă perenul de efemer. Fenomenul este, din păcate, permanentizat în ultimul secol. Ziaristul George A. Petre semnala bunăoară în 1931 faptul că liderii politici ai românilor „nu se sinchisesc de mișcarea românească ….. E un semn rău pentru societatea noastră și dăunător afirmării naționale aici la graniță. Acești români sunt prezenți ori de câte ori trebue să întindă mâna după o situație, dar uită că în afară de aceștia mai au și alte datorii de onoare față de neam. În special mă gândesc la aceia cari își câștigă existența grație Statului, ca salariați. Ei sunt reprezentanții Statului și în viața particulară, așa că sunt obligați moralicește să dea pilde bune când e vorba de afirmarea vieții românești, mai ales aici la graniță, unde se simte mai multă nevoie ca oriunde de manifestarea impunătoare a spiritului românesc”.

Un alt spirit la fel de curajos și incisiv al perioadei interbelice, avocatul Moise Coșiu din Salonta, sublinia dezarmat în legătură cu rolul elitei politice la frontiera de vest a României că „între românii noștri domnește mereu zâzania. Unde merge unul nu merge celălalt și tot așa mai departe. Dacă ia unul inițiativa, ceilalți se abțin, dar nu se ostenesc să ia ei inițiativa. Domnește o stare de spirit dăunătoare intereselor generale în slujba cărora trebue să ne împingă iubirea de neam și de țară. Nu știu ce ar trebui făcut, ca să spulberăm această atmosferă compromițătoare. Într-adevăr, urâtă înfățișare are societatea românească pe alocuri. Se lasă subminată de zâzanii personale, trecătoare și neglijează obligațiile cele mai nobile. Ei ar trebui să se gândească la cucerirea administrației noastre și a generațiilor viitoare și nu la interesele cari îi părăsesc la marginea mormântului. Ce rost are dihonia? Murim cu toții și vom da seamă la rând de faptele noastre”.

Dacă cele semnalate de George A. Petre și Moise Coșiu între cele două războaie mondiale sună cunoscut astăzi, înseamnă că nu am făcut pași importanți în ceea ce înseamnă înțelegerea lucrurilor esențiale ce țin de națiunea română, în particular a semnificației momentului Trianon 1920, că nu avem consolidată o cultură identitară la nivelul factorilor decidenți și, mai grav, faptul că clasa noastră politică nu s-a maturizat, iată, nici după 100 de ani.

Poate în viitor? Posibil, dar doar atunci când în clasa politică se vor regăsi și oameni cu o cultură solidă, cât mai bine mobilați intelectual, cu o bună înțelegere a lumii și pentru care exprimarea ideilor nu reprezintă un chinuitor exercițiu cotidian. Și mai este ceva, să se abțină de la a mai ieși în față doar când, parafrazându-l pe George A. Petre, ”trebue să întindă mâna după o situație”, așa cum, din păcate, se obișnuiește de prea multe ori. Operațiunea este transformată de altfel de această lume într-un gest reflex obligatoriu o dată la patru ani, o lume care supraviețuiește aproape exclusiv urmare a acestei „situații”.