Apropo de Bâstroe - Ucraina, Rusia, România și geopolitica dintr-o fabulă

Foto: Dimitri Kuleba, ministrul de externe ucrainean, alături de ministrul român de externe, Bogdan Aurescu. Sursa aici.

Istoria își bate joc de cei care nu o cunosc, repetându-se. (Nicolae Iorga)

În rândurile următoare nu vom comenta prea mult unele dintre ultimele acțiuni ale Ucrainei, ca de exemplu adâncirea ilegală a Canalului Bâstroe, care ține prima pagină a știrilor și care, sinceri să fim, ne bulversează, ci nu vom face altceva decât să prezentăm câteva fapte în paralel – unele fapte de astăzi și două fapte de la începutul secolului trecut. Unul dintre protagoniști este guvernul de la Kiev de astăzi, celălalt este Rusia secolului trecut.

Situația actuală

Delta Dunării. Sursa: The European Space Agency

1. În urma unor verificări și a unor observații din presă, nu s-a mai putut ascunde ceea ce oricum probabil deja știa toată lumea. Încălcând convențiile, acordurile și promisiunile date, Ucraina se pare că a adâncit Canalul Bâstroe cu cel puțin 2,5 metri, ceea ce ar aduce daune ecologice, economice și strategice deosebit de importante României, posibil ireversibile dacă situația nu este îndreptată foarte repede. Adică Delta Dunării, așa cum o știm astăzi, nu va mai fi niciodată la fel dacă acest canal rămâne astfel. Și prim-ministrul României a luat atitudine, convocând Ambasadorul Ucrainei pentru explicații și cerând ca România să poată verifica adâncimea Canalului Bâstroe.

2. Ucraina, în continuare, în ciuda promisiunilor date personal de președintele Zelenski, în ciuda a nenumărate promisiuni anterioare, a mers înainte și a promulgat o lege a minorităților naționale care nu are ce căuta într-o Europă din care Ucraina vrea să facă parte, lege care a stârnit protestele comunității românești de acolo și chiar protestele Ministerului Afacerilor Externe al României.

Ne-am văzut nevoiți și noi să abordăm acest subiect într-o analiză disponibilă aici, deși ne-am fi dorit să nu fie nevoie să îl abordăm, tocmai pentru că înțelegem miza Războiului din Ucraina și faptul că Federația Rusă nu are voie să câștige. Dar nici lipsa respectului reciproc din partea Ucrainei nu poate fi tolerată la nesfârșit. În relațiile internaționale trebuie să existe un minim de astfel de respect reciproc. Despre acest respect reciproc vorbea și Zelenski în captura de ecran de mai jos, promițând drepturi pentru minoritatea română, înainte de a promulga o lege care va desființa în scurt timp minoritatea română:

Parte din discursul lui Zelenski. Sursa: Europa Liberă

3. În ciuda a nenumărate promisiuni anterioare, Ucraina merge înainte cu împărțirea artificială a etnicilor români de acolo în „români” și „moldoveni”, între „limba română” și inexistenta „limba moldovenească”. Despre „limba moldovenească” din Ucraina se poate citi într-o analiză LARICS de aici. În ciuda și a nenumărate solicitări din partea oficialilor români ca să se înceteze cu aceste practici, ele au continuat nestingherite.

Unor personaje din România, care încearcă să exonereze Ucraina în aceste politici anti-românești, susținând că de fapt Ucraina este nevinovată întru totul, că vina ar fi exclusiv a României și Republicii Moldova (care au și ele totuși partea lor de vină, să ne înțelegem), trebuie să le spunem că exact această politică este și din partea autorităților sârbe care împart artificial comunitatea românilor din Serbia în „vlahi” și „români”, bazându-se pe unele elemente locale care colaborează cu autoritățile și s-ar declara și malgași dacă li s-ar cere.

În această ordine de idei, pentru cei mai naivi, spunem noi, care pretind că nu înțeleg cum funcționează lucrurile acestea, trebuie să le spunem explicit că, dacă România ar funcționa după unele mentalități și programe de la Kiev, atunci ar putea inventa imediat în România comunități dizidente care să se desprindă din cea ucraineană – huțuli, ruteni, cazaci, ruși sau orice altceva. Cu un minim de efort.

Dar România nu numai că nu a făcut aceasta (și foarte bine că nu a făcut), dar mai mult, în loc să lase populația huțulă, care nu se simte deloc ucraineană în unele părți, să se declare la recensăminte drept huțuli, fără a fi înglobați ulterior la „ucraineni”, dimpotrivă, a contribuit la ucrainizarea comunității huțule din România după 1990 și prin programele școlare, unde huțulii au fost obligați să învețe în limba ucraineană, care nu este limba lor natală așa cum o știu ei.

Iată ce se spune într-o cercetare despre cultura și istoria huțulilor, semnată de Dragoș Huțuleac (posibil chiar etnic huțul, după nume?), apărută în Memoria Ethnologica și disponibilă online aici: „În zilele noastre, regulamentul personalului de recensământ prevede ca cetățenii români ce se declară că aparțin etniei huțule, să fie centralizați tot la un loc cu etnia ucraineană, procedură care șterge practic dintr-un condei etnia huțulă și crește artificial numărul etnicilor ucraineni, fără a se ști cui folosește acest fals al recensământului.”(p. 76) Cui folosește? Inutil a ne mai întreba.

Tot el vorbește despre începutul ucrainizării huțulilor încă prin programele de învățământ din timpul stăpânirii austriece. (p. 76)

Din aceeași cercetare aflăm despre limba huțulă că este mult diferită de ucraineană, și nu înțelegem de ce etnicii huțuli au fost atât de ușor obligați chiar de Statul Român să se ucrainizeze și să învețe în limba ucraineană: „Limba huțulă s-a format în mai multe etape, în decursul istoriei. Ea se deosebește de limba ucraineană atât prin frazeologie cât și prin lexic, la fel cum se deosebește limba ucraineană de rusă și bielorusă.” (p. 79) Deci să reținem, la fel cum limba ucraineană se deosebește de cea rusă.

Așadar, avem ucrainizare a românilor din Ucraina și ucrainizare a huțulilor din România, deci de ambele părți ale graniței comune cu Ucraina. Din cauza acestui fapt, mulți huțuli din Bucovina au ales mai degrabă să se declare români decât ucraineni, cei din Maramureș înclinând în schimb mai mult către ucrainizare.

4. Așadar, foarte pe scurt, aceasta este situația din teren de acum. În timp ce România ajută din toate punctele de vedere Ucraina, cu armament, cu trafic de cereale care creează probleme majore comunităților locale prin care trece, dar despre care nu auzim nimic. Ajută cu import de cereale din Ucraina care le creează mari probleme fermierilor români și îi împing la faliment.

Același lucru s-a întâmplat și în Polonia, până când fermierii polonezi au blocat drumuri și au protestat. Dar în psihoza instaurată pe alocuri în România, până și simpla menționare a acestor lucruri ar atrage acuza de „filo-rusism”, nici nu mai vorbim despre ce acuze ar avea de îndurat dacă fermierii ar protesta ca cei din Polonia. Care nici ei nu pot fi acuzați de filo-rusism, după cum nici noi, care susținem și am susținut și refugiații ucraineni și politica de ajutorare pe toate palierele a Ucrainei și am condamnat politicile imperialiste rusești și aici și aici, dar și cu multe alte ocazii încă de dinainte de a începe războiul din Ucraina și o vom face și în continuare.

Dar asta nu înseamnă că trebui să închidem ochii la atingerile aduse intereselor naționale ale României în mod consecvent și concertat de la Kiev, doar pentru că Ucraina este în război. Oare la Kiev, când fac aceste lucruri, ei nu își dau seama că sunt în război?

Nu vom insista mai mult pe diferitele moduri în care Ucraina pare să saboteze dinadins interesele românești în timp ce România ajută Ucraina să supraviețuiască, în schimb vom continua prin următoarele exemple dramatice din istoria secolului trecut, care ni se pare că seamănă întrucâtva cu ceea ce se întâmplă acum. Dar în care protagonista principală de atunci nu era Ucraina, ci, bineînțeles, Rusia.

Exemplele din istorie

1. Aleksandr Kolceak. Între 1917-1922, Rusia era cuprinsă de un devastator război civil care, în mare, opunea armatele bolșevicilor, așa-numite Armatele Roșii, și așa-zisele Armate ale Albilor. Aleksandr Kolceak a fost la un moment dat conducătorul suprem al Armatelor Albe în timpul războiului civil cu bolșevicii, cu un guvern parțial recunoscut de Aliați.

În acel context dramatic, în Rusia operau trei batalioane ale voluntarilor români care luptau de partea Armatei Albe, sub numele de Legiune a Voluntarilor din Transilvania și Bucovina, dându-și viața și făcând deseori diferența pe câmpurile de bătălie, curajul și hotărârea lor atrăgându-le supranumele de „dikaia divizia” (Divizia sălbatică) din partea bolșevicilor, intimidați de voluntarii români.

Cu toate acestea, atunci când a fost vorba despre recunoașterea desprinderii Basarabiei din Imperiul Țarist (care deja oricum nu mai exista de facto) și a unirii ei cu România, Amiralul Kolceak, conducătorul Armatelor Albe spre sfârșitul războiului, a refuzat. În acele condiții-limită, aproape de înfrângerea finală a propriilor sale armate și de dezastrul în care s-a scufundat ulterior Rusia, nu știm exact ce a fost, imperialismul ori anti-românismul din corpul ofițerilor ruși și al comandantului lor suprem nu i-au lăsat să accepte și să recunoască faptul că Basarabia este locuită de români și aceștia se pot uni cu România dacă doresc. El tot nu a putut concepe nici autodeterminarea unor alte foste posesiuni ale Imperiului Țarist și nu a recunoscut aceasta (sau le-a recunoscut parțial, referitor la Polonia), amânând discuțiile pentru vreun sfârșit ipotetic al războiului civil. Aceasta nu face decât să arate din nou cât de înrădăcinată era/este pe alocuri conceptualizarea „lumii ruse” în jurul Imperiului Țarist sau URSS, indiferent de dorința de eliberare a unor națiuni.

Asta deși batalioane românești își dădeau viața și luptau în Siberia în mod voluntar pentru ei, împotriva rușilor bolșevici.

2. Soljenițân. Într-un alt context, un pic mai târziu, la fel de dramatic din punctul nostru de vedere, marele om Soljenițân, dizidentul, scriitorul, apărătorul adevărului cu orice preț, pe când era el însuși închis în gulag, în suferință, alături de români basarabeni, refuza să le recunoască acestora faptul că ei sunt și se autodefinesc drept români, insistând pe „moldovenismul” lor. Iată înr-o captură de ecran mărturia lui Ion Moraru, un român basarabean care l-a întâlnit pe Soljenițân în gulagurile sovietice:

Sursa: Să nu ne răzbunați. Mărturii despre suferințele românilor din Basarabia, adunate de monahul Moise, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2012, p. 211.

Așadar, vârful dizidenței rusești, umanistul, exemplul, anti-comunistul, eroul Soljenițân, aflat cu spatele la zid în gulag, îi contrazicea pe românii basarabeni care se autoidentificau drept români, spunându-le că ei sunt de fapt moldoveni. Același imperialism, aceeași ignoranță (nu ne vine să credem că suntem nevoiți să asociem acest epitet cu numele lui Soljenițân!) și lipsă de respect pentru ceilalți, de ce nu, pentru români, din păcate a răbufnit în acel context și din Soljenițân. Credem cu tărie că a început să judece lucrurile un pic altfel pe măsură ce se îndepărta de educația sa țaristă.

Sună asemănător cu vreo situație de astăzi? Când un stat vecin este cu spatele la zid, ajutat să supraviețuiască inclusiv de România, în schimb refuză să recunoască faptul că moldovenii sunt români, refuză să recunoască tratate internaționale semnate de el și continuă cu politici care pot fi interpretate drept anti-românești începând de la recentul adâncit Canal Bâstroe, continuând cu politicile față de minoritatea română, continuând cu religia, limba română, practici comerciale și politice care afectează în mod direct interesele strategice ale României? Vă lăsăm pe dvs să judecați.

Concluzii

Nu am făcut decât să prezentăm situația de acum de pe teren și două situații poate un pic asemănătoare din istorie. Concluziile în privința a ceea ce se întâmplă și în privința a ceea ce este de făcut le trage fiecare pentru el.

Din partea noastră, noi susținem în continuare ajutorarea refugiaților ucraineni în mod necondiționat, indiferent de acțiunile politicienilor lor, la fel cum am făcut-o de la început, susținem ajutorarea Ucrainei din toate punctele de vedere, așa cum am făcut-o de la început, în schimb nu susținem ca acțiunile politicienilor ucraineni să rămână în continuare fără niciun răspuns faptic din partea României, ci doar declarativ, de fiecare dată când Ucraina sfidează tratate internaționale (în mod ironic, astăzi este ea însăși victima unei sfidări a tratatelor internaționale, nu?) și ignoră printr-o lipsă de respect reciproc aproape fără egal interesele și solicitările din partea României. Noi credem că așa nu se poate continua la nesfârșit, iar Ucraina ar putea pierde pe viitor mult mai mult de la noi decât câștigă astăzi cu 3-4 metri adâncime la Canalul Bâstroe săpați în secret și în minciună. Și la fel și politicienii români dacă nu iau atitudine cum ar trebui. Și la fel și noi, toți ceilalți, dacă ne încălcăm mereu interesul național pentru unii sau pentru alții. Desigur, înțelegem diplomația și faptul că este nevoie de unele sacrificii, dar tot diplomație este și să spui uneori „stop, pentru că vor fi consecințe”. Altfel unele state nu înțeleg.

Pentru cei care consideră că noi mai bine am tăcea, pentru că este război, iar adevărul îi face rău Ucrainei, noi ne întrebăm – oare nu Ucraina trebuia să fie prima care trebuia să se gândească la faptul că este în război și poate că nu ar fi fost atât de bine chiar acum, în aceste condiții dificile, să ia în derâdere tratate internaționale și pe vecinii ei? Chiar pe vecinii care o ajută, în plus.

Desigur că înțelegem că aceste tensiuni, disensiuni, oricum le-am spune, între România și Ucraina sunt în beneficiul agresorului, al Federației Ruse, dar nu suntem noi cei care le creăm, ci Ucraina. Dacă nu îi pasă Kievului deloc într-atât încât să nu facă astfel de acțiuni neprietenești chiar împotriva celor care o ajută, noi ce ar trebui să facem?

Foarte trist a fost din punctul nostru de vedere și comunicatul Ambasadei Ucrainei de la București, în captură de ecran mai jos, care a mințit că de fapt ar fi vorba doar despre lucrări de întreținere pe Canalul Bâstroe. Și, deși este la fel de trist că mulți din societatea românească s-au grăbit să îi dea crezare întru totul Ambasadei Ucrainei, noi, în relațiile internaționale suntem un pic mai circumspecți atunci când vine vorba despre unele declarații. În ultima vreme, mai ales cele ale Federației Ruse și ale Ucrainei. Inclusiv cele care vor mai urma și care vor reuși, probabil, să treacă sub tăcere aceste incidente recente ca cel cu Canalul Bâstroe, în defavoarea României.

Sursa: Ambasada Ucrainei la București

Soluționare

Acestea fiind spuse, totuși, chiar și în această situație actuală noi suntem optimiști și suntem convinși că diplomația va putea regla aceste poate mici neînțelegeri dintre statele noastre și suntem convinși că vom putea construi o relație tot mai apropiată, așa cum ar fi benefic pentru toată regiunea. Dar respectul reciproc este obligatoriu, nu opțional, iar unii oameni de la Kiev trebuie să înțeleagă aceasta cât mai repede. Nu mai merge cu politici din timpul Uniunii Sovietice.

Situația României

Sigur, înțelegem contextul dificil în care operează diplomația românească actuală, înțelegem poziția dificilă în care este pusă de Ucraina, înțelegem întru totul și faptul că Federația Rusă nu poate sub nicio formă să fie lăsată să câștige acest război, dar trebuie să înțelegem și faptul că trebuie apărate și interesele românești în fața oricui și indiferent de context.

Publicul din România resimte acut golul din ultimii 30 de ani lăsat de nereprezentarea, neurmărirea și nerespectarea intereselor românești peste granițe așa cum ar fi trebuit, așadar nu este deloc cazul să îndepărtăm și mai mult societatea românească de instituții și să lăsăm tot mai mulți membri ai ei să cadă în plasa unor narațiuni rusești (și nu numai, uneori în mod greșit și anti-europene) din cauza frustrării că nu îi sunt urmărite în mod adecvat interesele. Această frustrare reiese și din Barometrul de Securitate a României din octombrie 2022 și nu este cazul să o tratăm în glumă. Românii sunt în continuare pro-europeni și ar trebui să rămână așa, dar dacă neglijăm anumite tendințe societale situația va deveni tot mai sensibilă.

Sursa: Barometrul de Securitate a României din octombrie 2022.

Adevărul, obiectivitatea și urmărirea intereselor naționale sunt cele care vor ține unită această societate românească și o vor cataliza să fie alături de instituțiile esențiale ale statului, în aceste momente dificile, așa cum trebuie să fie în orice stat puternic. Statele sunt puternice pentru că societățile sunt alături de instituții, iar ele sunt alături de instituții atunci când sunt tratate ca un partener, iar nu amăgite cu diferite narațiuni care încearcă să cosmetizeze sau să denatureze realitatea resimțită de toată lumea. Ca să facem trimitere la o fabulă, împăratul gol va fi arătat cu degetul ca atare până la urmă.

Tocmai de aceea trebuie să câștigăm societatea alături de noi prin obiectivitate, tratând-o cu maturitate ca pe un partener, urmărindu-i și apărându-i interesele așa cum trebuie. Și în tot acest timp comunicând toate acestea în mod energic și clar.

Fabula Post Scriptum

Ca un fel de paranteză, bineînțeles, fără nicio legătură directă cu situația de față, nu ne putem abține să nu ne aducem aminte și de o altă faimoasă fabulă, în care un scorpion roagă o broscuță să îl traverseze râul în spate și promite că nu o va înțepa. Dar în mijlocul traversării, scorpionul veninos înțeapă broscuța, urmând să moară amândoi în mijlocul apelor, broscuța din cauza otrăvii, scorpionul înecat. Iar la întrebarea broscuței, de ce?, răspunsul a fost simplu – aceasta este natura scorpionului și nu s-a putut abține.

Nu ne putem opri să nu ne gândim că poate pe undeva a fost vina amândurora, una excelând în naivitate, celălalt poate neîncercând îndeajuns de mult să se schimbe. Iar în relațiile internaționale, la fel ca în jungla din fabulă, naivitățile se plătesc la un moment dat. La fel și nerecunoștința.

Matei Blănaru - cercetător asociat la Centrul de Studii Sino-Ruse din cadrul Institutului de Ştiinţe Politice şi Relaţii Internaţionale „Ion I. C. Brătianu” (ISPRI) al Academiei Române.