1982. Prin luna mai a anului 1982, student fiind în Timişoara, am ieşit într-o după masă cu un coleg la o plimbare într-un parc. Ne-am aşezat pe o bancă, în stânga noastră fiind o altă bancă pe care stătea o doamnă care citea un roman. Părea o femeie introvertită, fermă, cu personalitate puternică, care ştia ce vrea. Din când în când îşi privea copilul, un băiețel de 4-5 anişori care se afla în faţa ei şi se juca cu nişte jucării în nisip. De-o parte stătea nefolosită tricicleta sa. La un moment dat un alt băieţel s-a apropiat de tricicletă, punând mâna pe ea. Băieţelul doamnei a început să plângă şi dădea să nu-l lase pe celalalt să-i ia tricicleta, dar imediat a fost certat de mama sa. „De ce nu îl lași și pe el să se joace? Ce se poate întâmpla?” Copilul a început să plângă, dar doamna s-a ținut tare „de ce să nu îl lase și pe celălalt să se joace?” Îl certa pentru pornirea sa egoistă.

În vremea asta mămica celuilalt băiețel care se afla ceva mai departe se apropie rapid și vru să-și tragă copilul de acolo. „Lasă bicicleta pentru că nu este a ta! Este a băiețelului! Uite ce ai făcut, plânge!”

„Lăsați-l doamnă că nu pățește nimic!”, i-a spus prima mămică celeilalte, continuând să-și certe copilul. Cu toate acestea a doua doamnă și-a îndepărtat copilul și au plecat amândoi. Primul băiețel a mai plâns câteva secunde în brațele mamei, dar s-a liniștit rapid. Printre lacrimi și sughițuri i-a spus mamei că a doua zi va aduce și cealaltă bicicletă de acasă. “Vrei s-o aduci pentru celălalt băiețel?”, l-a întrebat mama sa. Copilul a aprobat cuminte. O lecție de empatie exemplar predată!

*****

2018. Într-o seară vară din 2018 mă aflam pe o terasă mare a unui restaurant orădean. Lume multă, agitație, veselie, berea curgea în valuri. Printre culoare, ospătarele circulau înfrigurate și atente cu brațele încărcate cu tăvi și farfurii pline cu mâncare aburindă. Tot printre culoare câțiva copii de 4-5 anișori se zbenguiau și alergau, îngreunând munca fetelor. La un moment dat una dintre ele li s-a adresat pe un ton blând copiilor rugându-i să lase culoarele libere. Imediat, de la una din mese, s-a ridicat un tătic care a venit agresiv către tânără “Dacă aveți ceva cu copiii, veniți la mine! Nu vă luați de ei!” Tânăra a încercat să se apere pe același ton blând, dar fără nici un succes: părintele o ținea sus și tare pe a lui. Incidentul s-a stins rapid ospătărița bătând în retragere și cerându-și scuze. Nu conta faptul că se gândise, nu doar la colegele sale, ci și la pericolul la care se expuneau micuții. Unul dintre copii neatent putea să se lovească involuntar de o ospătară și s-o dezechilibreze oricât de atentă ar fi fost aceasta. Iar de aici, poate o supă caldă peste copil, poate chiar un căpușor spart ....

În acel moment am fost revoltate de prostia și lipsa de responsabilitate a părintelui, dar ulterior mi-am nuanțat aprecierea: dincolo de bățoșenia și de orgoliul său de prost gust era totuși o victimă. Cu siguranță că văzuse la televizor emisiuni în care părinții erau sfătuiți să nu îngrădească personalitatea copiilor. Să-i lase să se manifeste! Poate participase și la vreun seminar de parenting! Și de asemenea, cu siguranță văzuse clipul care rulează și azi la TV: „pentru sănătatea emoțională a copilului dvs petreceți cât mai mult timp alături de el”!

*****

Exemple complementare ca acestea pot fi date cu sutele și ele reflectă o realitate tristă: educația s-a degradat continuu în ultimele decenii. Am văzut în ultimii ani destule situații dramatice în care părinții se simțeau complet depășiți și nu mai știau cum să procedeze cu copiii lor. Confuzia lor era totală. Părinți care, în naivitatea lor „au făcut totul pentru copii”, ajung să trăiască ulterior decepții crunte. Mi s-a vorbit de asemenea despre situații hilare în care copiii își amenință părinții cu telefonul pentru protecția copilului. Unde vom ajunge?