S-au împlinit 70 de ani de la fatidica noapte de 18/19 mai 1952, când 58 de familii – în total 256 de persoane – din Câmpani de Sus, Câmpani de Jos, Fânațe, Lunca, Sighiștel, Băița, Hârsești, Ștei și Vărzari au fost obligate să-și părăsească în grabă casele pentru a lua drumul Bărăganului.

 

Bihorenii deportați în Bărăgan au luat totul de la început, povestea instalării lor în Bărăgan semănând cu una de întemeiere: pe câmpul pustiu sau însămânțat cu cereale nu exista nimic altceva, în momentul sosirii lor, decât un țăruș ce marca printr-un număr locul de așezare al fiecărei familii deportate. Abia după câțiva ani, prin 1954-1955, li s-a permis să părăsească Bărăganul, unde au lăsat osemintele celor doborâți de munca forțată la tăiat de stuf sau la câmp. Nu a fost o simplă revenire acasă, deoarece inițial au fost obligați să se așeze în alte localități decât cele de baștină, iar cei mai vârstnici membri ai familiilor deportate fuseseră obligați să rămână în Bărăgan încă o vreme. Abuzurile au continuat până la căderea comunismului, copiilor foștilor deportați fiindu-le interzis accesul la liceu, iar apoi, la diverse funcții la locul de muncă.

Sâmbătă, 21 mai, la Câmpani, pe platoul din fața troiței ridicate în memoria deportaților în Bărăgan, supraviețuitorii și urmașii celor care au suferit drama dezrădăcinării din 1952, împreună cu autoritățile locale și județene, au comemorat victimele oprimării comuniste. La eveniment, pe lângă sătenii ce poartă încă amintirea momentelor dramatice prin care au trecut ei și ai lor, au mai participat Valentina Țoța, primărița comunei Câmpani, viceprimarul Ciprian Tuduce, consilierul județean Dorin-Traian Boca și unii consilieri locali.

Organizat de unii dintre deportații din Câmpani și satele aparținătoare, sub egida filialei bihorene a Asociației Deportaților și Victimelor Oprimării Comuniste, evenimentul comemorativ a început cu o slujbă de pomenire săvârșită de un sobor de preoți în frunte cu părintele Remus Morar, parohul locului, după care au urmat alocuțiunile unora dintre participanți.

Prima care a evocat evenimentele tragice din urmă cu șapte decenii a fost chiar primărița Valentina Țoța:

„Istoria României ne vorbește despre perioada tristă a anilor 1951-1952, atunci când peste 40 de mii de persoane a trebuit să-și părăsească locuințele și să plece în Câmpia Bărăganului. Guvernul condus de Gheorghe Gheorghiu-Dej a hotărât acest lucru deoarece a considerat că acei oameni erau prea periculoși pentru statul comunist. Printre cele peste 40 de mii de deportați s-au aflat și 256 de persoane aparținând satelor Câmpani de Jos și de Sus, Hârsești, Fânațe, Sighiștel, Băița, Lunca, Ștei, Vărzari de Sus și de Jos. Ei nu au făcut nimic altceva în afară de faptul că erau harnici, buni gospodari, fiind considerați chiaburi. Așadar, în acea noapte de 18/19 mai 1952, s-a primit ordinul de evacuare a acestor persoane și, în numai trei ore, a trebui să-și încarce bunurile în căruțe, să-și părăsească gospodăriile, fiind duși la gara din Vașcău. Acolo, au fost îmbarcați în vagoane pentru transportul animalelor și mărfurilor. Au călătorit o săptămână în condiții foarte grele și, în final, au ajuns în Câmpia Bărăganului, sub cerul liber”.

Despre cele petrecute în Bărăgan și abuzurile la care deportații și urmașii lor au fost supuși pe toată perioada regimului comunist, au vorbit chiar doi dintre cei care au trăit calvarul deportării, Ioan Dale și Gheorghe Popa.

„Când toți se temeau că destinația noastră este Siberia, am ajuns în Câmpia Bărăganului, unde am fost distribuiți alături de alți deportați, veniți cu un an mai devreme, în localitățile Perieții Noi, Borcea, Roșeți, Pietroiu și Mărculești. Ni s-au distribuit parcele de câte 250 de metri pătrați, pe care urma să ne ridicăm case. Până la urmă, traiul nostru a fost în bordeie săpate în pământ și acoperite cu paie sau trestie. Un alt mare neajuns a fost apa de băut, care era sărată. Vitregiile au durat până în mai 1954, când ni s-a permis să plecăm din Bărăgan, dar cu domiciliu obligatoriu în afara localității de unde fuseserăm deportați. Dobândirea drepturilor locative și a proprietăților care au mai rămas s-a făcut pe parcursul a încă doi, trei ani. Până în 1990, interdicțiile și vicisitudinile ne-au însoțit peste tot; mă refer la copiii care nu au fost acceptați la licee și nici la funcții, mai târziu”. (Ioan Dale).

„Șederea în Bărăgan a fost în două etape. După doi ani și jumătate, s-a dat drumul unor familii să se reîntoarcă acasă, dar capilor acelor familii, respectiv celei mai bătrâne persoane din fiecare familie nu i s-a permis să vină înapoi și, vă dați seama, ce supărare și nenorocire a fost când parte din familie a venit acasă, iar ceilalți au rămas! Șederea a fost până în toamna lui 1956, dar, la venirea acasă, nu ai avut voie să te stabilești în localitatea de domiciliu, restricții care nu s-au ridicat, în cazul multor persoane, decât după ani și ani, respectiv familiei mele, în 1959 și 1960, tata și bunicul au fost arestați, chipurile pe criterii economice, stând până în 1964 la închisoare”. (Gheorghe Popa)

La finalul comemorării deportaților în Bărăgan din satele bihorene, participanții au depus coroane de flori la Troița victimelor oprimării comuniste.