Puține și rare sunt acele momente când omul e conștient de existența sa. Cele mai importante, cred, sunt nașterea și moartea. Ambele, el însuși nu le poate percepe sau conștientiza în propria persoană, ci înafara persoanei sale, adică a semenilor săi. Dacă copilul plânge la naștere, cei de lângă el se bucură. La moarte, e tocmai invers. El nu mai plânge, ci plânsul e „predat” semenilor săi. Nașterea e asociată astfel cu bucuria, iar moartea cu durerea. Doar că perspectiva din care o privește omul e diferită.

Sub tunica acestei scurte reflecții, îl evoc, pe distinsul meu profesor, dr. Blaga Mihoc, trecut în eternitate pe data de 17 iulie 2026, la Oradea. Nu este o „scrisoare de adio”, ci o rememorare despre viața și activitatea lui, așa cum am perceput-o, din anii studenției până la momentul prezent, fie că am stat cu el la o cafea, ori în sala de lectură a bibliotecii sau în cea de la arhive. Plecarea sa în Veșnicie nu o asociez cu vreo emoție negativă, deși știu că fizic nu am să-l mai văd. Dar o leg de amintirile cu el: un bărbat inteligent, jovial și de caracter, care obișnuia să glumească cu termeni de „vivace, sagace și rapace”, evidențiind, în spirit de glumă, abilitățile adormite sau exagerate la unii dintre semenii săi.

Era prin 1997 când, din librăria „Mihai Eminescu” din Oradea, cumpărasem o carte scrisă de el, „Insinuarea falsului istoriografic” (Oradea, Biblioteca Revistei Familia, 1996, 250 p.). După ce o răsfoisem și am citit din ea, am făcut-o cadou unui coleg, pasionat și el de istorie. Atunci, nu aveam de unde să știu că acel prim contact avea să devină, peste ani, o legătură de prietenie clădită în jurul valorilor perene ale cărții și documentelor de epocă. În perioada anilor 1999-2003, când eram în facultate, m-a impresionat cât de frumos a descris, în cadrul cursului de istorie modernă universală, viața lui Napoleon Bonaparte. Parafrazându-l pe abilul corsican, profesorul Blaga Mihoc ne-a încurajat astfel: „Fiecare soldat poartă în raniță bastonul de mareșal”. Îndemnul lui a dat impuls lecturilor mele istorice, căci, din vechea bibliotecă a părinților, am luat cartea lui Jacques Bainville, „Napoleon” (Craiova, Casa Școalelor, 1943) și am citit-o pe îndelete. Se simțea bine în mijlocul studenților și i-a îndemnat pe mulți să-și aprofundeze studiile la nivel de masterat și doctorat.

Când m-am apucat de scris istorie a fost lângă mine, și, în stilul său inconfundabil, a lecturat și corectat multe din lucrările mele. O dedicație făcută pe una din cărțile sale, în 2003, când încă nu scriam consecvent istorie, a profețit vocația mea de mai târziu: „Domnului Silviu Sana, cu îndemnul de a se dedica pe viitor cercetării istoriei căci are calități deosebite pentru această îndeletnicire. Cu drag, Blaga Mihoc 12.03.2003”. Mai târziu, în 2020, îmi scria următoarele pe foaia de gardă a cărții, „Avuție și reformă”: „Lui Silviu Sana, coleg de preocupări cărturărești și prieten de convorbiri și cafea, din partea unui bătrân rătăcit printre hârtii vechi. Cu dragoste prietenească, B.M. 18 noiembrie 2020”.

Îi plăcea să citească și se bucura de fiecare dată când îmi apărea o carte. Când i-am citit cărțile, parcă auzeam timbrul vocii sale. Parantezele făcute în firul povestirii – deseori nostime – mă făceau să râd în hohote. Fie că era de partea peniței, ca scriitor, ori de cealaltă parte, ca cititor și cercetător, Blaga Mihoc întregea trecutul cu prezentul, oamenii din vechime cu cei din prezent. La ultima lansare de carte, întâmplată pe 17 aprilie, la Biblioteca Județeană Bihor, ocazie în care i-au fost prezentate ultimele sale lucrări, una de istorie și cealaltă de istoria filosofiei, Blaga Mihoc era asemenea unei pastile efervescente, captivând auditoriul prin explicațiile sale critice din istorie, presărate, bineînțeles, cu întâmplări nostime trăite sau auzite.

Ca cititor și cercetător în sala de lectură de la „Colecțiile Speciale” a Bibliotecii Județene „Gheorghe Șincai” Bihor, a onorat colecțiile de ziare și cărți vechi, lecturându-le temeinic și luându-și notițe pentru lucrările pe care le-a conceput. Era o bucurie să îl vezi că intră în sală și apoi, de-a lungul șederii sale, să îi asculți poveștile, ori să râzi cu lacrimi la glumele sale. Și întotdeauna, dacă erau și alți cititori, spunea respectuos „dacă îmi permiteți, domnule/domniță/domnișoară...”, semn că era un cavaler al cuvântului. La fel făcea și în sala de studiu de la Arhivele Naționale din Oradea, unde i-a plăcut cel mai mult să cerceteze, în contactul direct cu documentul de arhivă. Din cercetarea de peste 50 de ani a documentelor de arhivă, s-au născut cărțile despre trecutul social, economic, cultural, spiritual și politic al românilor, al Bisericii Greco-Catolice și al marilor personalități ca George Pop de Băsești, Vasile Lucaciu ș.a. Nu a făcut rabat de la calitatea scrisului istoric și a fost întotdeauna preocupat de seriozitate și veridicitate în lucrărilor sale.

Scrisul său a îmbinat armonios rigoarea științifică a documentului cu eseistica. În ciuda tuturor incomodităților pentru unii colegi de breaslă, căci știința istorică se bazează pe recenzia celui mai înaintat în cercetarea subiectului abordat, Blaga Mihoc și-a păstrat rigoarea academică și verticalitatea umană. A fost un spirit enciclopedic care, în virtutea lecturilor sale din variate domenii ale cunoașterii, stăpânea bine discursul istoric, putând oricând naviga cu ușurință în istoria universală și a românilor, ultima fiind foarte apropiată de sufletul său. A admirat cultura și spiritualitatea Apusului, spunând de multe ori că dacă românii ar fi îmbrățișat catolicismul de la începuturi, am fi avut un alt parcurs social, spiritual și politic. Deși a scris despre istoria românilor nu s-a încadrat pe sine în „tagma” istoricilor de factură naționalistă, având cuvinte de apreciere față de realizările culturii maghiare. Fără să se ascundă spunea că dacă guvernele de la Budapesta ar fi avut o politică tolerantă față de minorități, monarhia austro-ungară nu s-ar fi prăbușit și ar fi urmat o federalizare a întregii împărății. Printre ultimele sale recomandări de lectură au fost două volume de memorialistică „Dincolo de tranșee. Cum au trăit maghiarii din Transilvania marele război și Trianonul” (București, Humanitas, 2022) și cartea lui dr. Dominic Stanca „Între două fronturi 1914-1918” (Cluj, „Patria”, 1935).

A fost critic atunci când s-a întâlnit cu diletantismul sau oportunismul, fie că era vorba de istorici, filologi, teologi etc. Obișnuia să spună „ce istoric e acela care nu a cercetat o dată sala de lectură a arhivelor și nu a pus mâna pe un manuscris?” sau „Ce profesor universitar e acela care are o singură carte?” La fel spunea despre cei care nu citiseră pe îndelete despre subiectul abordat, socotindu-i mai apropiați de neadevăr decât de adevăr. Dacă a fost critic la adresa unora, a fost și el criticat, lucru firesc între intelectuali, pentru că doar din dispute se poate distinge mai ușor adevărul. Nu a fost răzbunător, dar nici nu a tolerat lipsa de respect. Avea un dar special și, după ce îl cunoștea pe om, îi putea citi caracterul. Vorbea de multe ori despre personalitățile care le-a cunoscut și care l-au impresionat. La fel făcea și despre cei care i-au făcut o impresie mai puțin plăcută. Deseori, povestea întâmplări din copilărie și din studenție, dând viață părinților săi, prietenilor, colegilor și profesorilor. Se amuza teribil de năstrușniciile ce le făcea ca și copil și se revolta atunci când vorbea de ticăloșiile regimului comunist.

În raport cu credința, profesorul Blaga Mihoc și-a asumat pe deplin și fără șovăire identitatea greco-catolică, chiar dacă o parte din familia sa provenea din Biserica Ortodoxă. Nu și-a negat obârșiile și nici nu a urât pe cei care aparțineau altei biserici sau confesiuni. Prin contactul direct cu personalități ecleziastice sau laice din sânul Bisericii Greco-Catolice (în copilărie i-a întâlnit pe Fericiții episcopi Valeriu Traian Frențiu și pe protopopul de Beiuș, dr. Valeriu Hetco, în tinerețe, pe Fericitul Iuliu Hossu, episcopul dr. Iuliu Hirțea, monseniorul dr. Coriolan Tămâian, episcopul Vasile Hossu ș.a.) precum și prin lecturile avute, convingerea sa a devenit neclintită în rostul și beneficiile majore pe care Biserica Greco-Catolică le are între români. Obișnuia să meargă la liturghie la Catedrala „Sf. Nicolae” iar mai apoi, la Parohia „Înălțarea Domnului”, de care aparținea, în cartierul Decebal din Oradea. Era, din această perspectivă, creștinul din Cetatea lui Dumnezeu, după sintagma Sf. Augustin, care avea o relație aparte cu Dumnezeu.

În mediul cultural din Oradea, profesorul Blaga Mihoc se simțea legat de revista „Familia”, leagănul culturii românești din Bihor. Providențial sau nu, locul său de muncă, de la Muzeul memorial „Iosif Vulcan”, i-a „insuflat” potența creatoare a fondatorului revistei bihorene. Aici a fost principalul loc de creație și, totodată, locul de întâlnire, la o poveste, cu pleiada de intelectuali ca Radu Enescu, Alexandru Andrițoiu, Gheorghe Pituț, Viorel Horj, Dumitru Chirilă, Nicolae Brânda, Crăciun Bejan, Alexandru Cistelecan, Virgil Podoabă, Ion Simuț, Ioan Moldovan, Corneliu Crăciun, Liviu Borcea, Liviu Câmpeanu, Traian Ștef, Florin Ardelean ș.a. Prin interacțiunea cu revista, casa memorială și prietenia celor amintiți, Blaga Mihoc și-a zidit și desăvârșit potența culturală, devenind o parte importantă din edificiul cultural românesc din urbea de pe Crișul Repede și din Bihor.

Dacă ar fi să-l definesc pe profesorul Blaga Mihoc cu un singur cuvânt, l-aș alege pe acesta, vârf. Da, Blaga Mihoc a fost un vârf al omeniei, al cunoașterii și al umorului. Și cred că aceste trei calități le lasă azi, ca testament, pentru noi cei care l-am cunoscut. Să-i fie memoria binecuvântată!

Dr. Silviu Sana

Sursa foto: Silviu Sana și Biblioteca Județeană „Gheorghe Șincai”