„În ziua în care am văzut lumina zilei, albăstrelele de pe câmpul din spatele casei noastre înfloreau parcă în ciuda razelor de soare care le mângâiau şi pârguiau cireşele atât de aşteptate de copii. Sătucul meu de baştină, Derna, aşezat între dealurile domoale ale Bihorului, pline cu pomi şi vii. Primul meu contact cu cântecul, sunt sigură a fost lui - luitului mamei şi cântecul domol al horitoarelor de pe câmp. Când eram de-o şchioapă, am fost profund impresionată de cântecele Lucreţiei Ciobanu şi-mi amintesc că luam cârligul de fântână, îl împlântam în pajiştea din mijlocul ocolului, considerându-l un virtual microfon, gesticulând şi cântând de mama focului, pentru vecinii şi trecătorii de pe uliţa satului, fără să-mi pese de privirile curioase şi admirative ale sătenilor mei, care, poate, atunci, nu vedeau pe viitoarea slujitoare de cântec românesc. Primul meu cântec, „Supărată-i pădurea”, a fost de fapt un ecou al cântecului Floricăi Ungur, care mi-a fost un model prin ţinută scenică şi repertoriu. Cântecul Floricăi, „Răsari lună codrilor”, este considerat un univers de trăire şi visare pentru un împătimit de cântec. Din anul 1997, sunt solist profesionist la Ansamblul „Crişana” din Oradea, iar statutul de profesionist, este o obligaţie în plus pentru un interpret. Talentul pe care mi l-a dat Dumnezeu, îmi este de ajuns pentru a mă manifesta profesional, nefiind absolventa unei şcoli cu profil muzical, locul meu de muncă, îmi este o şcoală de cântec”. Cornelia, fata care a adunat în ochii ei, tot albastrul cerului de deasupra Bihorului, este posesoarea unei voci calde, catifelate, cu întindere vocală, cu predilecţie pentru cântecul doinit, abordează cu foarte mare uşurinţă, un gen muzical destul de greu de interpretat, romanţa, pentru ea, nefiind un vârf himalaian de necucerit. Dealtfel, consideră romanţa românească, interpretată cu pricepere, ca fiind o trăire intensă a vieţii ei, şi visării fiecăruia dintre noi, punctul ei de plecare pe acest tărâm, fiind inegalabila Ioana Radu. - Ce crezi c-ai fi fost într-o altă viaţă, Cornelia? - Poate o regină egipteană, cu alura păsării Phoenix, cântătoare în lunca Nilului. Sau, un conducător de oşti, pentru că mă consider o luptătoare, un om care nu se mulţumeşte cu jumătăţile de măsură. Sunt o perfecţionistă şi mă bucur că şi jumătatea mea, Mircea, are aceleaşi calităţi ca ale mele, iar fiica noastră, Georgiana, a moştenit totul de la noi. Şi nu aş vrea să fiu nedreaptă cu lumea, recunoscând că o moştenesc pe mama la chip şi suflet şi pe răposatul meu tată prin ambiţie şi visare. - Ai colindat lumea cu cântecul tău! - Am fost în Germania, Italia, Belgia, Anglia, Grecia, Turcia şi ... Egipt!. Egiptul m-a impresionat cel mai tare, iar, ca o picanterie, în faţa Sfinxului, am simţit că sunt născută în ţara „Omului din Bucegi”, şi, în străfundul sufletului meu, mi-am înălţat ruga spre Tronul ceresc, pentru a mulţumi că exist şi că Dumnezeu a dăruit şi neamului meu un Sfinx. Şi, tot eu mă fericesc în inima mea, că, neamul meu este dăruit cu atâta poezie, cu atâta cântare înălţătoare, cu atâta filosofie şi înţelepciune. Eram mândră, în sinea mea, că m-am născut pe plaiul care i-a dat universalităţii pe Eminescu, Cioran, Orga, Enescu, Grigorescu, Brâncuşi, Haricleea Darcle. - Faci parte dintr-o generaţie cu multă responsabilitate pentru cântecul nostru străbun. Cum priveşti în viitor, cântecul popular? - Al meu, va rămâne curat şi neprihănit. Al celor care vin din urmă, îl văd cu puţin pesimism, dar cu multă speranţă de mai bine. Oricum, cântecul popular românesc, rămâne etern, precum şi poporul care îl slujeşte. Eu îmi pun o întrebare retorică! - Ce ne-am face dacă nu am cânta? - Cred că aş fi doar o trăitoare pe pământ, fără visare şi sens. Iar dacă vrei să-ţi fac o altă mărturisire, pentru mine, cântecul înseamnă: dragoste, dor, trăire, durere, lacrimă şi ... într-un final, viaţa ca ... viaţa. - Iar dorinţa ta de viaţă, poate fi numită cântec? - Chiar aşa, îmi trăiesc viaţa în cântare, dându-i un sens: viaţa ca un cântec.