Vârciorogul, astăzi reşedinţa de comună cu două sate componente, Fâşca şi Şerghişi şi două cătune, Surducel şi Poiana de Fâşca, are rădăcinile adânc înfipte în istoria neamului românesc, cu mulţi ani de la prima atestare documentară, aşa cum figurează şi în documentele vremii: Fâşca: 1274 Felfonchika, 1335 Fankaka, 1563 Var Fancsika (cetatea Fâşca), 1713 Hancsika; Şerghiş: 1438 Possessio Walachadis Serges, 1713 Cseges. În 1699, satele nu aveau nobili, decât iobagi plătitori de dijmă. Vârciorog: 1492 Berchelogh, 1555 Werchellew, 1561 Wachyarog, 1713 Vircsello. În 1699, satul avea un jeler şi iobagi plătitori de dijmă. Aşa cum rezultă de mai sus, toţi oamenii, chiar plătitorii de dijmă erau iobagi (săraci) cu un singur jeler. Aceste localităţi, în 1712, aparţineau Fiscului Regal. Atât denumirea localităţilor, cât şi numele oamenilor au fost metamorfozate şi stâlcite de cei care au stăpânit aici dar, cu toate vitregiile vremii, oamenii şi-au păstrat limba intactă, demnitatea naţională şi avuţia spirituală nealterate. Biserica ortodoxă a fost aceea care a ţinut "verticalitatea" naţiei sus prin morala creştină. În legătură cu denumirea satului Vârciorog, acesta ar însemna, tradus, "vărsare de sânge", în legătură cu care circulă anumite legende cu haiduci şi strigoi, la care ne vom referi cu altă ocazie. Vârciorogul cu satele aparţinătoare este situat la poalele munţilor "Pădurea Craiului", la o altitudine între 400-500 m, iar cătunele "Surducel" cu vârful "Curtuianu" şi "Poiana de Fâşca" cu vârful "Oarzana" se ridică spre 600 m. Clima molcomă de aici este dată de pădurile de fag, carpen, mesteacăn, cer, gorun şi molid, iar pe văile mai joase, arinul. Tot aici îşi găseşte mediu propice şi castanul comestibil, în singurul loc din judeţul Bihor. Această zonă este benefică pentru sănătate, în special pentru bolile de inimă, respectiv nevrozele cardiace. Nu întâmplător, poienile de pe firul văilor, cu izvoarele lor cristaline, sunt năvălite vara de turişti, din an în an tot mai mulţi, iar casele de vacanţă s-au înmulţit aici în ultima vreme, ca ciupercile după ploaie. Farmacia naturii Plantele medicinale de aici au virtuţi tămăduitoare pentru multe afecţiuni. Un ţăran înţelept şi autodidact din Fâşca, cu numele de Tonţ Petru, a descifrat multe taine ale naturii în această privinţă. El a descoperit miraculoasa plantă numită "Pufuliţa" (Epilobium sp.) care, asociată cu alte plante, trata ciroza hepatică. Cu această plantă, medicul Elthes L. a devenit celebru, propulsat de poetul, Adrian Păunescu, în 1984 prin revista "Flacăra". Ţăranul a pus în valoare multe plante toxice, pentru tămăduirea oamenilor şi a animalelor ca Mărul Lupului (Aristolokia clematitis), Rostopasca - nigelarita (Chelidonium majus), Spânzul (Heleborus sp.), Pepenioara - Coada Racului (Potentila anserina) şi altele. Acest om avea credinţa lui în "Farmacia naturii", cum spunea el, că fiecare boală are un tămăduitor corespunzător în natură. Despre vindecarea bolilor de inimă în această zonă, spunea că aici creşte un arbust numit local "Mălaiul caprii" - Păducelul (Crataegus monogyna). De la acesta folosea frunza, florile şi fructele care, asociate cu o altă plantă numită local "Baerul inimii" - Talpa gâştii (Leonurus cardiaca), trata bolile de inimă cu efect de tonifierea cordului, scăderea presiunii sângelui, a palpitaţiilor, a ameţelilor şi vâjâitului din urechi, cu efecte de trei ori mai puternice decât valeriana. El susţinea că, dacă arbustul şi "Baierul inimii" şi-au găsit aici condiţii foarte propice pentru creştere, atunci acest mediu este tot aşa de prielnic pentru vindecarea bolilor de inimă. Pe bătrân, intelectualii, de care se apropia, nu-l luau în seamnă, ba chiar îl luau în derâdere, ca după moartea lui să fie valorificată experienţa lui, cum s-a văzut. Ce este de făcut? Ar trebui ca edilii locali să manifeste mai multă preocupare pentru exploatarea raţională a condiţiilor oferite de "Sfânta Natură" în folosul comunităţii locale, ca şi în alte ţări. În acelaşi timp, să se străduiască să atragă fonduri comunitare de la forurile europene pentru investiţii în drumuri, dar în mod special pentru alimentarea cu apă a localităţilor, element de civilizaţie, ca localnicii să poată să-şi doteze casele cu tot confortul pentru dezvoltarea agroturismului rural, aducător de prosperitate economică pentru ei şi comună, aşa cum se întâmplă în alte zone ale ţării, iar celor aproximativ 20 de case de vacanţă să le stabilească un statut de "Sat de vacanţă". În acelaşi timp, nu este lipsit de importanţă să atragă aici fundaţii chiar din străinătate, interesate de a investi aici în construcţii, ca sanatorii pentru menţinerea şi recuperarea sănătăţii. Satele cu sătenii lor trebuie să depăşească momentele istorice de tristă amintire de acum 300-400 de ani, la care m-am referit la început, existând pentru aceasta toate premisele, mai cu seamă acum, când ne racordăm la civilizaţia şi valorile europene.