Dintotdeauna, pentru mine, timpul trecut, înseamnă o lacrimă, o lacrimă scursă pe obrazul biciuit de talazul timpului şi brăzdat de plugul vieţii! Şi cel mai greu lucru este să vorbeşti despre oameni pe care, doar vremelnic, i-ai cunoscut şi care şi-au revărsat desaga trăirilor în căuşul palmei, destăinuindu-ţi durerile şi bucuriile ca unui frate căzut din "întâmplare" în iureşul existenţei lor. Aşa s-a întâmplat în urmă cu mulţi ani, când, la poarta unicei televiziuni, pe atunci, din România, a venit spre mine, cu un zâmbet larg şi drăgăstos, o zână cu ochi surâzători, cu un chip de Veneră şi un şirag de mărgăritare în spatele surâsului! S-a oprit în faţa mea, s-a opintit o clipă şi mi-a spus imperativ: - Apăi, dacă tu eşti coconul din Bihor care eşti şi pădurar, Domnul te trăie! Şi pe mine mă cunoşti? M-am cutremurat în firea mea o clipită, am "buimăcit" câteva vorbe şi i-am dat de înţeles că nu se înşelase! Cred! Era o clipă unică în viaţa mea. Nu ştiu dacă atunci i-am pronunţat numele, dar, acum, îl pomenesc tare des, ori de câte ori vreun solist din Maramureş poposeşte cu cântecul din acea mirifică oază binecuvântată de Tatăl Atotputernic cu oameni, slovă şi cântare, la emisiunea mea de suflet, "La izvorul dorului": TITIANA MIHALI. Şi era să uit: eu eram însoţit de un alt nume care s-a dus: Drăgan Muntean! Din acea clipă, am devenit prieteni! Cu Titiana! Titiana, ce fată minunată, ce om extraordinar! Ce artist! Am convingerea că nimic şi nimeni nu o va putea clinti de pe piedestalul care i-a fost zămislit de către poporul ei şi pe care Titiana a urcat uşor, discret, datorită talentului şi dăruirii ei! Când cânta, Titiana ardea parcă! Trăia la intensitate maximă simţământul şi puterea cântecului. Titiana cânta cu o uşurinţă greu de întâlnit în viaţa artistică! Era unică, precum Pietrosul Borşii, de unde îşi scălda genele dimineaţa cu razele Astrului Ceresc abia răsărit. Titiana s-a stins ca o lumânare, flacăra fiind întreţinută de râşniţa răutăţilor, de o boală a inimii, chiar a inimii, pe care Titiana a reuşit să o domolească cu celebrul ei refren: "Săracă irima me/Iară-ncepe a mă durea", dar tăvălungul "răilor" i-au grăbit irevocabil sfârşitul. În 11 septembrie 1991 - ce dată fatidică, nu? - a respirat aerul Maramureşului pentru ultima oară. A fost dusă să fie înhumată la Ţăndărei, de unde era soţul ei. A fost trecută munţii în starea de veşnică adormire, iar în momentul în care a părăsit Borşa, s-a pornit un potop de ploaie cu furtună. Erau lacrimile Titianei. Îşi plângea viaţa, lumea, cântecul, familia, dar cel mai mult pe cele două odrasle, Aura şi Auraş, luminile ochilor ei, florile sufletului ei.