Mărturii uluitoare din perioada regimului horthyst, În urma Dictatului de la Viena din 1940, Germania hitleristă şi Italia mussoliniană au decis să rupă din trupul României partea de nord-vest a Transilvaniei, cu o populaţie preponderent românească, atribuind-o Ungariei horthyste, vestea fiind primită de opinia publică românească cu indignare şi tristeţe. S-a întâmplat ca şi în iunie 1940, când, prin ultimatum, U.R.S.S ocupase Basarabia, Bucovina şi ţinutul Herţa, părţi importante de teritoriu românesc. O sentinţă zguduitoare În urma Dictatului de la Viena din 1940, în acele zile de sfârşit de august şi început de septembrie, au fost numeroase manifestaţii de protest, de condamnare a dictatului şi de exprimare a indignării pentru nedreptatea acceptată. Toate în zadar. Manifestările nu au fost acceptate oficial, iar presa a primit dispoziţii exacte să cenzureze informaţiile, ştirile referitoare la aceste exprimări ale sentimentelor colectivităţii. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi în Oradea, unde metodele folosite de elementele fascisto- hothyste pentru distrugerea identităţii naţionale a românilor, abuzurile, atrocităţile, omorurile, torturile şi umilirile sunt cuprinse într-un bilanţ sumbru, care trezeşte amintiri dureroase celor care au trăit în perioada în care regimul horthyst s-a instaurat în oraşul de pe Crişul Repede. Orădenii erau izgoniţi, li se luau casele şi averile, iar o mare parte dintre ei erau încarceraţi în diferite închisori ungureşti, fără cale de întoarcere. O astfel de dramă a trăit şi o orădeancă, Lucreţia Pop, născută Şereş, în vârstă de 82 de ani, mamă a doi copii, care din cauza atrocităţilor folosite de horthyşti şi-a pierdut tatăl, ulterior refugiindu-se. Arestat şi condamnat la moarte Imediat după intrarea trupelor maghiare în Oradea, „arhanghelii" cruzimii au început violenţele, arestările individuale şi colective în rândul românilor. Lucreţia Pop locuia, pe atunci, pe Calea Aradului, cu fratele şi părinţii ei. Aveau o căsuţă modestă şi o mică unitate comercială (restaurant). În data de 6 septembrie 1940, Ioan Şereş, tată a doi copii (Lucreţia şi Radu), a fost ridicat şi arestat de către horthyşti. A fost dus în Ungaria în oraşul Puspokladany, fiind încarcerat în închisoarea Szentes, ulterior fiind strămutat la Budapesta în cea mai mare închisoare situată pe strada Rakozi Ferencz UT. „A fost judecat fără apărători şi fără să aibă vreo vină. Singura lui vină a fost că s-a născut român”, spune cu lacrimi în ochi fiica sa Lucreţia. Tatăl Lucreţiei a fost transferat din închisoarea de la Budapesta în lagărul de deţinuţi de la Komarom structurat pe criterii etnice iar de aici Poliţia de Siguranţă Maghiară l-au introdus cu cod special ca şi pe criminali în lagărul de concentrare de la Dachau, deşi nu avea nici o vină de cât aceea că se născuse român. Confiscarea averii şi a tuturor bunurilor familiale Dincolo de acţiunile de opresiune, de provocările şi acţiunile banditeşti săvârşite de jandarmii horthyşti la ordinele şi indicaţiile organelor centrale superioare împotriva românilor, a evreilor şi a tuturor celor bănuiţi de sentimente antihorthyste li s-a confiscat tot ce au avut. Familia Şereş a pierdut o mare parte din avuţie. După arestarea capului familiei Ioan Şereş, au fost deposedaţi de casa de locuit şi unitatea comercială, iar ungurii şi-au pus un om de-al lor în casa familie Şereş, pe numitul Otto Both. Familia rămasă pe drumuri a fost nevoită să se refugieze, în comuna Leş, în apropiere de Nojorid. Ordin de chemare în armată pentru Lucreţia Şereş După arestarea tatălui, ceilalţi membri ai familiei au avut numai de suferit. Pe lângă faptul că erau terorizaţi, armata horthystă dorea anihilarea românilor. Astfel, Lucreţia, deşi pe atunci era încă minoră, abia terminase patru clase de gimnaziu, ca să fie ţinută sub supraveghere de către autorităţile ungureşti, se trezise într-o dimineaţă cu poştaşul la uşă, care îi adusese un ordin de recrutare. Se ştia că trupele ungare şi unităţile de poliţie şi de jandarmerie au fost mobilizate să-i recruteze pe toţi cei vizaţi, inclusiv pe cei strămutaţi din Oradea, urmând să fie predaţi la cel mai apropiat centru de recrutare. Această soartă ar fi avut-o şi tânăra Lucreţia, dacă nu ar fi fost sfătuită de vecini să se refugieze în România. Vacile de pe păşunea de la Leş au scăpat-o de grăniceri Pentru a scăpa de horthyşti, Lucreţia a fugit din calea lor. Groaza prin care a trecut este de nedescris, povesteşte doamna Lucreţia deoarece grănicerii unguri acţionau cu ferocitate împotriva populaţiei româneşti, având dreptul de a face uz de armă împotriva persoanelor civile. Vitele aflate la păşunea de lângă Leş i-au fost de mare ajutor. Acestea au salvat-o de armele grănicerilor. Ulterior, a stat ca refugiată cinci ani de zile, locuind la un unchi de-al dânsei în Arad. Comunica cu familia, cu mama sa Iuliana prin scrisori, în condiţiile unei riguroase cenzuri militare şi civile a acestora. La începutul lunii octombrie 1944, când armatele române au reuşit izgonirea ocupanţilor fascişti de pe cea mai mare parte a pământului ţării şi eliberarea Oradiei, Lucreţia s-a întors în Oradea. Minciuna stă cu autorităţile maghiare la masă Cu toate că doamna Lucreţia Pop a făcut demersuri scrise la Biroul Maghiar Central pentru Reglementarea Daunelor, fiindcă Poliţia de Siguranţă Maghiară i-a arestat tatăl şi l-a selectat pentru „rampa morţii” în lagărele de deţinuţi, de unde nu s-a mai întors niciodată, încă nu a primit nici o despăgubire, aşa cum prevede legea. Promisiuni au fost, dar birocraţia prin întârzierea răspunsurilor, au condus la dezamăgirea femeii. La venerabila vârstă de 82 de ani, după ce ştie că tatăl dânsei a fost omorât fără a avea vreo vină, îi curg lacrimile de durere că nu o ajută nimeni, în pofida faptului că alţii au primit totuşi o sumă de bani pentru a astupa gura urmaşilor! În viziunea autorităţilor maghiare, viaţa unui om valorează 15000 de forinţi În 1996, Lucreţia Pop a primit o înştiinţare de la autorităţile ungare că ea şi fratele său Radu vor primi un ajutor de 30.000 de forinţi, respectiv 15000 de forinţi pe persoană. Acest lucru a fost considerat o jignire de către familia Şereş şi cei doi au refuzat acei bani. Au contestat împotriva acestei măsluiri ungureşti. Au ţinut o corespondenţă cu autorităţile ungureşti, dar pentru Lucreţia totul a fost în zadar. Totuşi, anul trecut, Biroul Central pentru Reglementarea Daunelor din Budapesta a trimis o înştiinţare familiei Şereş, prin care, potrivit Ordonanţei Guvernamentale nr.31 din 2003, familia era îndreptăţită să primească o despăgubire ulterioară suplimentară. „Astfel legea asupra bugetului anului 2003 a stabilit cuantumul despăgubirii într-o singură sumă, cuvenită pentru pierderea vieţii, pentru fiecare persoană prejudiciată, la suma de 400.000 de forinţi”. Însă, datorită birocraţiei sistemului maghiar şi interpretărilor eronate, numai fratele Lucreţiei a primit o parte din sumă, pentru că în cererea înaintată pentru obţinerea despăgubirii era menţionat Şereş Radu şi familia, Lucreţia fiind cuprinsă ca şi membru al familiei, lucru total eronat, deoarece în momentul respectiv Lucreţia şi Radu Şereş formau două familii distincte. Însă, Lucreţia nu se va opri aici. Speră că, datorită demersurilor ulterioare pentru remedierea confuziilor, i se va acorda despăgubirea binemeritată. Dacă, bineînţeles, nu va fi prea târziu…..