Dom`le primare, se vede treaba, chiar dacă tu nu ai recunoaşte-o, că nu prea mai ai loc prin pantaloni de înfumurare. De înfumurare, bineînţeles, altfel m-aş simţi oarecum lezat de vânzoleala pe care ţi-o dai prin Cetate. Norocul meu vine şi dinspre oamenii cei cu suflare de-a noastră, care înţeleg din zbor şi izmeneala, dar mai ales seriozitatea cu care ai putea, inclusiv tu, primare, să-ţi ridici ochii în faţa noastră, a bihorenilor. Am înţeles de tare multă vreme ce însemnează să fii cu adevărat simţitor al tradiţiilor neamului tău, să fii cu adevărat simţitor al obiceiurilor obârşiei tale, dar şi câtă răspundere este să duci mai departe şi altora, neamuri şi obşti, frumuseţea acestor nestemate. Măi, omule, Petrică, eu ştiu mai bine decât oricine de unde înfumurarea asta cu care te expui tu, mde, primare peste Orade!, însă, potoleşte-te! Oamenii aceştia ai noştri ştiu şi când să accepte, şi când nu o ieşire care se vrea ca la carte, şi tot ei au înţeles, mai mult decât poţi tu înţelege, că n-ar fi de colea să te plimbi cu ambasadorul Statelor pe Corso. Lecţia n-a prins tare bine, poate şi pentru că ţi-ai luat haina de pe trup şi te-ai dat în ochii lumii la cămaşă, dar şi cu cravata fluturând în nota de identitate a partidului tău: zeflemeaua! Trimisul acela care a ştiut că partidul meu îşi va asuma responsabilitatea de a trimite flăcăi de-ai noştri întru eradicarea terorismului mondial, chiar şi cu preţul vieţii!, poate că nu şi-a dat seama că se expune într-o notă de superfluă omniprezenţă. Om şi el, ca şi tine, măi, Petrică, dar noi nu ne putem supăra pe această scăpare a lui, pentru că, bihoreni fiind, avem şi noi mândria noastră. Dar, Petrică, ce n-a ştiut el, ambasadorul, este că noi înţelegem anumite scăpări ca fiind creştineşte făptuite şi, chiar dacă am strâns din dinţi cumva, am iertat, ca înţelegere de bună seamă, toată această manifestare. Şi eu am referinţele mele, şi chiar o importantă doză de respect pentru ambasadorul Statelor, de unde nu mă înfurii, ba poate că am să-i trimit o scrisoare de mulţumire că trecut pe Corso, prin Oradea noastră. După cum călca trotuarul, părea să-i fi plăcut oraşul, care nu de tine a fost ridicat. Ce nu înţeleg este că exponent al celei mai cele între democraţii, ambasadorul ar fi putut să dea ochiul cu noi toţi, candidaţii, bineînţeles, să ne ureze luptă dreaptă, cinstire învingătorului, dar şi onoare învinşilor! Care treabă tot creştineşte s-ar fi cuvenit privită, înţeleasă, acceptată. Şi, Petrică, să-i mulţumeşti lui Dumnezeu că n-a dat o ploaie d-asta, cu rupere de nori şi să vă fi prins şi pe tine, şi pe el, şi alaiul de se făcea că nu v-ar însoţi, pe străzile care par adevăraţi afluenţi ai Crişului, atunci să vă fi văzut, Petrică. Ori, poate, şi tot Dumnezeu o ştie, ţi-ar fi fost de bun augur şi Guest ţi-ar fi promis un substanţial ajutor pentru modernizarea străzilor, canalelor, apeductelor. Ai fi repetat astfel păţania cu halda ecologică, pe care ai promis-o la început şi i-ai dat prima sapă la sfârşit de mandat. Fac haz, deşi mă doare, pentru asemenea proceduri la care te dedai tu, ditamai primarele de Oradea şi doctorand într-ale administraţiei? Se aude că nu chiar bine ţi-ar cădea încercările mele de a-ţi trezi atenţia şi în care cetate eşti, şi pe care oameni i-ai diriguit, însă, dacă tu, precum Ulise, de sirene te-ai feri, nu ceara este antidotul, ci simţirea. Şi nu ştiu eu prea bine, ori poate mă fac a nu şti, cum şi cât simţi tu cu adevărat despre oamenii locurilor scăldate de Crişuri, dar, şi să nu uiţi, eu şi ai mei vom fi şi vom rămâne coşmarul visurilor tale. Fără nici un pic de ură,