Gânduri pentru un studiu monografic Străvechea vatră românească a Ţării Bihorului, de la graniţa de vest a României, Sânnicolau Român, leagănul atâtor generaţii de oameni vrednici, a dăinuit prin milenii cu o pecete inconfundabilă a culturii şi civilizaţiei sale, urzită prin puterea credinţei şi statorniciei, a demnităţii şi frumosului. Urme de viaţă umană pe teritoriul aşezării sunt atestate de cercetările arheologice încă din epoca neo-eneolitică (fragmente ceramice din perioada 3000-2000 î.Hr). Tot astfel, în zona BEREAC s-a descoperit un mormânt din epoca bronzului (cca. 1800-1150 î.Hr.), cu mai multe topoare şi dălţi de cupru. Aşezarea continuă să existe şi în timpul dacilor, de la care s-au descoperit vase lucrate cu mâna şi vase de lut modelate de roată, din pastă cenuşie, precum şi locuinţe începând din secolele XIII-XII î.Hr., iar zona IER s-a descoperit un tezaur din monede dacice de argint. În zona Bereac s-au mai descoperit urme de locuire dacică şi din epoca romană din secolele II şi III d.Hr. Atât cercetările arheologice cât şi studiile arheologice ale paleofaunei demonstrează că aşezarea a fost locuită de populaţia autohtonă daco-romană şi după retragerea aureliană din 271-274 d.Hr., locuitorii fiind o populaţie sedentară de agricultori şi crescători de vite şi păsări. Vestigii ceramice dovedesc astfel o locuire continuă şi în secolele IV-XII, din vremea daco-romanilor, din epoca romano-bizantină şi din epoca veche românească. În anul 1332, anul primei atestări documentare a comunei Sânnicolau Român, este pomenit preotul Ştefan "din satul Sfântul Nicolae" - "sacerdos de villa Sancti Nycolay". Pe teritoriul comunei, în locul numit Coştei, exista, în secolele XIV-XVI o fortificaţie sau un castel nobiliar, distrus în mare parte de turci în timpul asediului Oradiei, la 1598, apoi de trupele lui George Basta care a expropiat pe nobilii care s-au opus habsburgilor şi au întreţinut legături cu Mihai Viteazul. Între ruinele vechiului castel s-a descoperit un mic tezaur de monede de argint din timpul regelui Vladislav al II-lea (1490-1516) al Ungariei. Românii din Sânnicolau Român au fost în toate veacurile iubitori de libertate. În anul 1770, în târgul Salonta, judele satului Sânnicolau Român, Ioan Hora, declara: "Ne cunoaştem oameni cu drept de liberă strămutare şi nu iobagi veşnici". Într-un dicţionar geografic al Ungariei, publicat la Budapesta în 1851, satul figurează cu denumirea Ol?h-Szent-Mikl?s - Sânnicolau Român. Condiţiile propice de viaţă în urma canalizării mlaştinilor, vrednicia locuitorilor a făcut ca Sânnicolau Român să fie, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, cea mai mare comună din plasa Cefa, din punct de vedere al numărului populaţiei. Majoritatea absolută a locuitorilor era românească, de religie ortodoxă, recensămintele ungare înregistrând şi câţiva maghiari, desigur muncitori veniţi la marii proprietari şi câţiva evrei. Marea Unire din 1918 a fost miracolul istoric de importanţă crucială şi pentru românii din Sânnicolau Român, care şi-au trimis reprezentanţi la Oradea, pentru adunarea de constituire a Consiliului Naţional Român şi unde Dumitru Pop din Sânnicolau Român a fost ales delegat oficial, cu credenţional, la Marea Adunare de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918. Printre semnatarii procesului-verbal încheiat cu această ocazie figurează şi alţi români din Sânnicolau Român prezenţi la Oradea. Dacă stăpânirea ungară de până la 1918 a opresat români - semnificativ fiind faptul că la 1880 doar 8% dintre locuitorii Sânnicolaului Român ştiau carte; la 1900 doar 20,8%; la 1910 doar 36% (în anul 1873 au murit în sat 203 locuitori în epidemia de holeră) - după Marea Unire au fost descătuşate energiile tuturor locuitorilor ţării, în timpul democraţiei româneşti interbelice, de factură europeană occidentală. O primă măsură a fost reforma agrară din 1921, când au fost împroprietăriţi 336 de locuitori în Sânnicolau Român. În condiţiile revenirii la democraţie, de după 1989, şi localitatea Sânnicolau Român, cu pecetea unei străvechi istorii şi civilizaţii îşi înscrie destinul în normalitate, într-o Românie care-şi recuperează rapid demnitatea în concernul statelor europene dezvoltate. Sânnicolau Român are însă nevoie de o carte de identitate, care nu este alta decât o viitoare monografie istorică.