România este ţara europeană care a pierdut cei mai mulţi cetăţeni fără a fi afectată de vreun război. În ritmul actual al pierderilor umane, România riscă să rămână fără forţă de muncă. Acestei perspective negre i se adaugă o altă dramă socială cu consecinţe devastatoare: copiii lăsaţi singuri acasă de către părinţii plecaţi să muncească peste hotare.

 

O postare scrisă de filosoful Mihai Şora pe Facebook a surprins în câteva propoziţii întreaga dramă prin care trec mulţi dintre români, părinţi şi copii. În special copiii.

„Nu plecaaaaa...., nu plecaaaaa”, o fetiţă de patru-cinci ani, plângând şi zbătându-se în braţele bunicii. La câţiva metri, o mamă cu toate nefericirile pe chip, trăgând de bagaje, spre poarta de îmbarcare. Otopeni: România sfâşiată.”

Am împrumutat ca parte din titlu - România sfâşiată - deoarece ilustrează exact situaţia în care suntem ca popor.

Vom reda un portret al copilului lăsat acasă, făcut de psihologul Diana Stănculeanu pentru Ziare.com, în excelentul articol scris de Magda Grădinaru („A muri de dor. Munca părinţilor peste graniţe lasă în urmă 250.000 de copii. Ce se întâmplă cu ei şi în ce ţară trăim”)

„Am văzut copii devastaţi de plecarea părinţilor lor, care nu au mai reuşit să găsească un sens într-o viaţă fără mama sau tata alături; am văzut copii - cazurile fericite însă puţine -, care încet-încet învaţă să vadă în noul adult care îi îngrijeşte şi protejează - bunica, mătuşa, unchi - un nou părinte; sunt copii care cresc cu un părinte alături şi cu dorul copleşitor al celuilalt aflat departe; copii care nu reuşesc să-şi scuture din ochi tristeţea şi dorul sau copii care, pentru a se proteja de suferinţă, aleg evitarea, detaşarea, aleg să uite şi învaţă, din nefericire prematur, dar definitiv, că ataşamentul şi apopierea înseamnă pierdere şi suferinţă şi că, pentru a-ţi fi bine, trebuie să păstrezi distanţa.

Aceştia din urmă ne păcălesc cu masca supravieţuirii şi adaptării, când în realitate vorbim de copii care au învăţat de timpuriu că nimic nu este garantat în viaţă, nici măcar încrederea şi iubirea necondiţionată dintre părinţi şi copii”.

„Datele Autoritaţii Naţionale pentru Protecţia Drepturilor Copilului şi Adopţie (ANPDCA) pentru întreaga ţară arată o creştere semnificativă în ultima perioadă, de la 85.000, în decembrie 2015, la peste 96.700 de copii cu cel puţin un părinte plecat la muncă în străinătate, în iunie 2017, ultimele date centralizate la nivel naţional. Dintre aceştia, potrivit cifrelor oficiale, 21.928 au unicul părinte sau pe amândoi părinţii plecaţi să câştige bani în afara ţării.

Datele culese de Organizaţia Salvaţi Copiii de la Inspectoratele Şcolare Judeţene însă au relevat un număr mult mai mare de copii în această situaţie, peste 212.000, iar aceste date nu sunt nici ele complete, pentru că includ doar copiii înscrişi în sistemul educaţional. Adăugând şi copiii de vârstă antepreşcolară şi pe cei neînscrişi la şcoală, sau care au abandonat şcoala, estimăm că numărul total al copiilor cu părinţii plecaţi la muncă în străinătate se ridică la aproximativ 250.000.”

Întrebarea pluteşte în aer.

Cine poartă responsabilitatea?

Politicul este responsabil de cam tot ce se întâmplă într-o societate, deoarece este forţa care asigură guvernarea unui stat. De politicile aplicate în actul guvernării - economice, sociale, educaţionale etc. - depinde dezvoltarea statului, iar motorul dezvoltării trebuie să fie o economie sănătoasă, care să asigure prosperitatea cetăţenilor. Dacă motorul economic funcţionează, va asigura suficiente resurse pentru educaţia resursei umane, pentru sănătatea şi refacerea ei. Eşecul României reprezintă eşecul unei clase politice, puţin spus incompetente şi hoaţe. Iată că am ajuns să deţinem primul loc în emigrarea forţei de muncă, aproape 4 milioane de români lucrează peste graniţe. Conform unei estimări a Direcţiei de statistcă din cadrul BNR, Produsul Intern Brut din anul 2014 ar fi fost cu 50 de miliarde de euro mai mare dacă aceşti oameni ar fi muncit în ţară! România se învârte de mai mulţi ani într-un cerc vicios din care pare sortită să nu mai iasă: lipsa infrastructurii împiedică dezvoltarea afacerilor, corupţia şi birocraţia strivesc mediul de afaceri, lipsa de transparenţă în guvernare, schimbările multiple şi haotice în legislaţie sunt un cocktail mortal pentru orice economie. Orice firmă închisă reprezintă locuri de muncă pierdute şi încă o rană deschisă prin care hemoragia forţei de muncă sporeşte în intensitate. Cetăţeni români condamnaţi de propriii guvernanţi să emigreze şi copii traumatizaţi pe viaţă de o suferinţă căreia nu-i pot face faţă: dorul de părinţi. Pentru ei, „a muri de dor” nu este o metaforă abstractă, ci o posibilitate concretă.