Doar cine nu realizează că România nu este a intelectualilor, că sărăcia lucie în care se zbat milioane de destine naşte mitocănie şi anulează bunul simţ, că există o Românie mică de bun gust şi o alta, uriaşă, de chirpici, doar acela se poate mira de ascensiunea ciobanului Gigi Becali. A fost odată un cioban. Gigi Becali. O muncă precum oricare alta. Nimic ruşinos. A primit o sută de mii de dolari de la bunicii şi părinţii săi, pe care i-a ţinut într-o cutie îngropată în curte. Cu ei s-a lansat în afaceri, după căderea lui Ceauşescu. Afaceri cinstite, spune el. Dacă-i aşa, nu e nici o problemă. În câţiva ani, afacerile cinstite i-au înmulţit banii, intrând neverosimil într-un top al celor mai bogaţi români. Cu banii - daţi sau doar expuşi cu opulenţă - a câştigat atenţia unei mari părţi a presei, ajungând, implicit, în atenţia unei însemnate părţi a publicului. Pentru mai multă vizibilitate, a "arestat" o echipă-simbol a fotbalului românesc. O echipă ale cărei culori îi fac pe mulţi să spere că, la un moment dat, broasca râioasă, astăzi pe post de fotbal românesc, va deveni din nou prinţ în Europa. Becali mai are câte ceva: tupeul machedonesc şi un gen de oratorie din topor, presărată cu invective mai mult sau mai puţin spectaculoase, cu puseuri de enervare şi calm "divin", cu răcnete sau vorbe de duh spuse în şoaptă. Nimic spectaculos. Combinate însă, toate acestea l-au făcut pe Becali dintr-un om de afaceri de anvergură un guru al unui segment de români. Cu banii şi-a cumpărat serviciile unor consilieri cu cap, care l-au învăţat cum să piardă bani cu cap. Pe principiul: "Faci un sat, câştigi simpatia şi voturile altor mii". Realizând câştigurile, ciobanul - care se vrea acum pastor - a avut o idee. Să conducă. Nu oile, ci oamenii. Şi, precum un bulgăre cât pumnul dat la vale pe o pantă ninsă, din televiziune în televiziune, din război în război, Becali a crescut. Ciobanul din popor a ajuns idolul acestuia. Meritele lui sunt puţine. A prins totuşi cheag, tocmai pe fondul unei slăbiciuni intelectuale şi culturale a majorităţii românilor. Care, timp de 16 ani, au aşteptat să li se facă, să li se dea. De primit au primit. Au primit tot ce era ambalat frumos, era colorat, avea chiloţei roşii şi decolteuri generoase, tot ce ţinea de periferia intelectului, de mahala, de peluză. Nu trebuie să fii sociolog pentru a putea spune câte ceva despre audienţa lui Becali. Oameni simpli, fără prea multă şcoală, majoritatea de stânga, pasivi, care fie se miră şi îşi scuipă în sân, gândindu-se cum învârte omul milioanele, fie îl admiră pentru asta. Evident, cu un pic de pizmă românească. Şi alţii, destul de puţini, întrucâtva educaţi, care trec peste bădărănia acestuia şi care sunt încântaţi de ideea că războinicul va tăia în carne vie în numele dreptăţii. Pentru toţi aceştia, Becali se conturează ca o reală alternativă. O formă fără fond se proiectează, încet dar sigur, drept salvarea românilor de jos, care, pentru că n-au şi ei, detestă pe oricine are ceva, indiferent cum a dobândit. Cine-şi închipuie că România este, astăzi, ţara lui Pleşu sau Patapievici, a Olgăi Tudorache, a lui Amza Pellea, a lui Enescu sau Celibidache se înşală amarnic. Gigi Becali. Înjurături. Violenţă. Rasism. Seminţe. Manele. Scuipat. Peluză. Bătaie. Bodyguarzi. Şpriţ. Preşedinte. Ronald Cheney. Asta e, în mare, România anului 2006. Restul este excepţie.