Ce le mai lipsea locuitorilor comunei Rieni? Am fi tentaţi să ne gândim la drumuri pietruite sau chiar asfaltate, la apă curentă şi canalizare până-n ultimul colţişor al aşezărilor componente, la dispensare ori chiar vreo policlinică, la şcoli şi cămine culturale dotate cu birotică şi aparatură audio-video de ultimă generaţie.

Am crede, totodată, că la toate cele de mai sus se gândesc şi gospodarii comunelor şi oraşelor noastre, în primul rând la acestea, deoarece stă în sarcina aleşilor noştri să se îngrijească de propăşirea comunităţilor pe care le conduc. Numai că unii dintre edili merg cu imaginaţia mult mai departe, sărind peste priorităţi precum cele enumerate de noi, probabil pentru că le par banale, comune, poate chiar demodate, "arzând" etapele dezvoltării comunitare şi investind în tot felul de fineţuri, în chestii de obraz subţire. Şi unde să găseşti un exemplu mai potrivit decât acolo unde te-ai aştepta mai puţin: în peisajul nostru mioritic, atât cât a mai rămas mioritic, pe DN 76, în străvechea aşezare Rieni! Aici, ca o fluidă tichie de mărgăritar, a apărut un havuz, dar nu unul obişnuit, cum sunt fântânile ori heleşteiele de pe la noi, ci unul care, dacă n-ar fi lipit de peretele "rozosin" al clădirii Primăriei, te-ar duce cu gândul la parcurile frecventate de samuraii, şogunii şi gheişele Ţării Soarelui Răsare! Asta era tot ce mai lipsea comunei pentru a se făli, fără complexe, printre suratele ei europene: Parisul, Veneţia... Sau, poate că s-ar mai putea întreprinde ceva înainte ca edilii, care au ajuns cu investiţiile taman până la "fenşuiuri", să-şi ia o binemeritată vacanţă: lansarea propunerii înfrăţirii comunei Rieni cu suratele aici pomenite: Parisul, Veneţia...