Disputa dintre Dan Voiculescu şi "grupul de interese" care i-a semnat condamnarea publică pare o ceartă de familie, cu miză politică, menită să "amăgească neamurile", cum ar spune profetul. Prima impresie e că nu avem de-a face cu inocenţi. Linşajul mediatic la care a fost supus Voiculescu, faptul că, în cazul lui, a funcţionat prezumţia de vinovăţie, modul în care a colaborat SRI cu CNSAS, sugerează că liderul Partidului Conservator devenise indezirabil în anumite cercuri. O morală a acestei poveşti e că, în România anului 2006, se tranzacţionează încă dosare. Implicaţiile sunt extrem de grave, întrucât aruncă umbre de îndoială asupra tuturor deciziilor CNSAS. Membrii Colegiului nu deliberează decât pe baza mărfii care le este livrată, iar hotărârile lor pot fi viciate extrem de uşor. Voiculescu însuşi a primit, până în prezent, confirmări de la CNSAS şi a câştigat, după cum spunea, "N procese" împotriva celor care l-au acuzat că ar fi făcut parte din structurile fostei Securităţi sau că ar fi făcut poliţie politică. Mai mult, existenţa acestor dosare avertizează că unii dintre venerabilii politicieni autohtoni sunt şantajabili şi că pot cânta după partituri scrise de alţii şi aduse prin curieri speciali. Pe de altă parte, răspunsul lui Voiculescu, formulat, ieri, în conferinţă de presă, este un exemplu perfect de manipulare şi demagogie. "Dom’ profesor", cum se autointitulează pe pagina de net personală, a găsit cu cale să mulţumească CNSAS pentru "imensul serviciu" pe care i l-a făcut, distrugând mitul "Voiculescu - ofiţer al Securităţii" şi mitul "Voiculescu a pus mâna pe conturile lui Ceauşescu". De-a lungul timpului, Voiculescu a încercat cu disperare să şteargă, din imaginea sa publică, orice pată legată de "basmele" pe care le-a invocat ieri. Pentru aceasta, a recurs la procese în Justiţie, solicitări la CNSAS şi interpelări parlamentare. Acribia liderului fost PUR arată că a anticipat, cu sinceritate sau cu inconştienţă, obţinerea unui certificat de bună purtare. Aşa se explică şi "curajul" său de a înfrunta Colegiul. Însă, dacă Voiculescu era sigur că nu va fi dovedit general, nu a bănuit nici o clipă că ar putea retrogradat la gradul de simplu "turnător". Dacă CNSAS a decis, într-adevăr, că Voiculescu a făcut poliţie politică şi dacă ştampila infamă este justificată pe baza probelor, nu înseamnă că politicianul conservator are onoarea nepătată. Mai mulţi foşti generali ai Securităţii s-au prevalat, public, de prestanţa gradului şi au invocat înalte considerente legate de interesul naţional, pentru a-şi justifica faptele reprobabile din epoca defunctă. Un delator banal, nu poate însă decât să-şi găsească scuze meschine. În plus, rapoartele pe baza cărora a judecat CNSAS privesc, după câte se pare, numai o anumită perioadă a vieţii lui Voiculescu, respectiv cea a tinereţii. Este însă interesant că profesorul nu a încearcat să demonteze verdictul Colegiului bazat pe aceste informaţii, ci s-a încăpăţânat mai mult să distrugă himere. În privinţa demagogiei, Voiculescu revine la clasicul registru cu care a obişnuit "soluţia imorală". În aprilie, în plină criză a ostaticilor, el se punea "gaj", anunţându-se dispus să devină "prizonierul răpitorilor în schimbul celor trei tineri" sau cerea coaliţiei să dezbată retragerea trupelor din Irak şi Afganistan. Recent, după ce a fost desemnat de partidul pe care îl conduce să ocupe funcţia de vicepremier, a anunţat că îşi propune, nici mai mult nici mai puţin, decât să reglementeze problema pensiilor, a medicamentelor compensate şi cea privind asistenţa medicală. Astăzi, el îşi asumă, din nou, destinul salvatorului naţional care înfruntă balaurul. Indiferent cine va câştiga în războiul lui Gog cu Magog, habotnicii pot citi în semnele vremii Armaghedonul actualei clase politice româneşti.