S-au scris pagini nemuritoare despre păsări şi animale sălbatice, crescute de pui pe lângă casele oamenilor şi care au fost apoi răsplătiţi cu nenumărate dovezi de ataşament din partea acelor fiinţe nedeprinse cu trădarea, ca unii oameni. Se întâmplă, totuşi, ca instictul animalic să fie mai puternic decât ceea ce s-ar putea numi recunoştinţă şi să-l părăsească pe om, chiar când acesta se simte cel mai ataşat de acea vietate. În frageda pruncie am trăit o astfel de întâmplare în casa părintească, despre care, dacă n-aş povesti, aş simţi că fac o trădare imensă, mai ales că şi astăzi simt o căldură undeva în piept, mai puternică decât cele din cauza multor întâmplări ulterioare când mi s-a părut că sunt eu însumi un erou. S-a întâmplat că, venind de la vânătoare, tata a adus o raţă sălbatică, cu aripa ruptă, de o alică, desigur. "Iaca, zice tata, v-am adus o raţă sălbatică. Poate se vindecă, mai creşte puţin şi după aceea o tăiem." Toţi din casă au protestat. Mama a luat-o să o îngrijească. Eu o ţineam în mâini şi îi simţeam inima bătându-i nebuneşte, de speriată ce era. De mila ei eram gata-gata să-i dau drumul. I-a spălat rana, i-a pus o atelă pe lângă osul fracturat, a uns-o cu alifii din care aveam prin casă şi i-a legat aripa către corp. Când i-am dat drumul, cu mersul într-o rână, s-a refugiat sub un pat. Noi, copiii i-am pus tot felul de seminţe şi apă într-un vas alăturat. Stătea pitită în colţul cel mai retras. A doua zi, se vedea că parcă mâncase ceva. Cu timpul s-a obişnuit cu toţi ai casei, inclusiv cu motanul, care se uitase la ea ca la o pradă grasă. Până în primăvară, pasărea se vindecase, în mare. Mai avea un pic aripa lăsată mai jos. În rest, era prietenoasă cu oricine o mângâia. Putea să doarmă alături de motanul de care ne temusem cel mai mult să nu-i facă de petrecanie. Când se auzeau trecând stolurile de păsări călătoare, raţa ieşea pe prispa casei şi le urmărea cu privirea, în care vedeam o undă de nostalgie după paradisul ei pierdut. Apoi lucrurile au intrat iar în normal. Raţa era peste tot pe unde mergea mama. Poate asta o ajuta să îndure nenumăratele necazuri ce se abătuseră peste familia noastră, în acele vremi. Dimineaţa stătea pe scăunel să mulgă vaca şi simţea motanul căţărat pe umeri, iar pasărea se plimba de colo-colo pe spinarea vacii. Uneori o certa cu blândeţe şi dragoste, fiindcă în grădina de zarzavat, ea plivea buruienile, iar raţa ciugulea la întâmplare şi plante, şi buruieni. Duminica, raţa trebuia închisă în casă, să nu meargă la Biserică după mama, cum îi era obiceiul. Toamna, când s-au întors păsările sălbatice, raţa iar a devenit neliniştită. Stătea ore în şir pe prispă, cu ochii în înaltul cerului, de câte ori trecea un cârd de păsări. Până la un moment dat, când, măcăind un stol de raţe, s-a întors din drum, dând un ocol casei! Raţa noastră a zburat în întâmpinarea suratelor ei. Au mai făcut o tură, două împreună, după care răţuşca, vindecată de-acum, s-a întors în casă. S-a refugiat, din nou sub pat, refuzând o vreme orice drăgălăşenie. Când au venit păsările, în primăvara următoare, un cârd a dat câteva rotocoale casei şi s-a aşezat printre pomii din grădină, pe casă, peste tot. Păreau atât de multe, mai ales că era un spectacol inedit. Răţuşca noastră era atât de bucuroasă, măcăia neîncetat, venea pe umerii mamei, se întorcea în mijlocul stolului şi iar intra în casă. Apoi s-au ridicat formându-şi unghiul lor se zbor, s-au rotit de două ori şi duse au fost, cu răţuşcă cu tot. Când s-au întors cei din casă, de pe unde fuseseră în timpul zilei, îi reproşau mamei că trebuia să închidă pasărea, dar, în sinea lor, toţi i-au dat dreptate, nu avea ce face împotriva firii. Apoi într-o zi de toamnă, venind de la şcoală, am găsit-o pe mama plânsă, dar era totuşi veselă. Veniseră păsările, între care era şi raţa noastră. Făcuseră tururile de onoare şi se aşezaseră peste tot. Cea mai gălăgioasă şi mai prietenoasă era raţa noastră cea sălbatică. Intrase pe fereastră, că uşa era închisă. S-a aşezat pe umerii mamei şi o ciugulea uşor de faţă şi de mâini, se juca cu pisica, şi-a vizitat locul unde avusese ciubul ei. Pe mama o năpădiseră lacrimile de recunoştinţă. A ieşit în curte şi a împrăştiat porumb prin toată grădina. Nu prea s-au înghesuit păsările să mănânce, în schimb, şi alte raţe s-au apropiat de mama, fără să le fie frică. După un timp, stolul şi-a luat zborul după câteva ture în jurul casei. Raţa noastră s-a desprins încă o dată din stol, a mai aterizat pe umărul mamei, după care şi-a luat locul în formaţie. În următorul an, păsările au trecut fără să facă escală în grădina noastră. Mama vărsa câte-o lacrimă, ori de câte ori vedea un cârd de raţe trecând, fie primăvară, fie toamnă. Treceau impasibile către zările lor tainice şi îndepărtate. Cu toţii ai casei am prins obiceiul să urmărim păsările călătoare, în speranţa că, odată şi-odată, se vor opri să ne aducă măcar un pui de la raţa noastră. Pasărea aceea ne-a făcut mai buni. Ne-a arătat ce înseamnă prietenia, dar şi datoria. A renunţat ea la toate, ca să-şi facă datoria ei, de raţă sălbatică, aşa cum a hărazit Dumnezeu...