Din mila lui Dumnezeu episcop al de Dumnezeu păzitei Episcopii a Oradiei, Bihorului şi Sălajului. Iubitului cler, cinului monahal şi dreptcredincioşilor creştini, har, milă şi pace de la Iisus Hristos Domnul nostru, iar de la smerenia noastră arhiereşti binecuvântări "Dragostea este de la Dumnezeu şi oricine iubeşte este născut din Dumnezeu şi cunoaşte pe Dumnezeu" (I Ioan 4, 7). Hristos a Înviat! Iubiţii noştri credincioşi, Din nou am ajuns, cu ajutorul lui Dumnezeu, la prăznuirea sărbătorii Învierii Domnului nostru Iisus Hristos, socotită pe bună dreptate "Sărbătoarea Sărbătorilor", "Sărbătoarea Bucuriei", fapt pentru care am socotit ca şi noi împreună să medităm asupra subiectelor următoare: iubire şi amăgire, dreaptă judecată şi adânc de smerenie. Iubirea nu are definiţie, deoarece şi Dumnezeu este iubire fără definiţie. În ceea ce privesc realităţile spirituale, ele nu pot fi redate în scris sau prin explicaţia altora. Ele trebuie cunoscute de persoana respectivă prin experienţa trăirii pe viu. Spre exemplificare: numai fiinţa care este mamă cunoaşte realitatea acestor puteri spirituale şi înţelege ce înseamnă a fi mamă. Acelaşi lucru rămâne valabil şi pentru realitatea spirituală a simţământului părintesc faţă de copii. Iubirea dumnezeiască despre care încercăm să vorbim nu poate fi cunoscută în autenticitatea ei, decât dacă va fi brăzdată pe viu pe adâncul inimii respectivei persoane. Izvorul adevăratei iubiri este izvorul nesecat ce izvorăşte din Sfânta Treime, ca energie necreată. Această iubire a energiilor necreate este mereu vie şi lucrătoare. Aşa ne explicăm activitatea ei lucrătoare în mântuirea noastră pe care o mărturiseşte Crezul Bisericii. Textele Sfintei Scripturi mărturisesc şi ele lucrarea activă a acestor energii necreate ale iubirii dumnezeieşti. Iubiţi fii sufleteşti, În tot decursul istoriei Bisericii, energia iubirii dumnezeieşti este prezentă în alesele vase ale Duhului Sfânt începând cu primele veacuri creştine, cu jertfele mucenicilor care mergeau la moarte ca să fie sfârtecaţi de dinţii fiarelor, cântând spre mirarea păgânilor. Scopul principal al oricărui om s-ar cădea să nu fie altul decât acela de a apăra, menţine şi creşte această frumuseţe a dragostei dumnezeieşti atât de bine conturată în sfânta noastră copilărie, dată exemplu de Însuşi Mântuitorul ca model întrupat pentru dobândirea vieţii veşnice. Parte din frumuseţea acestei iubiri dumnezeieşti o întâlnim în dragostea părinţilor faţă de copiii lor. Ea nu are odihnă pentru ei, sacrificându-se o viaţă întreagă pentru creşterea lor. Socotim că este această dragoste părintească cel mai uman simţământ din fiinţa omului şi că a fost aşezat în fiinţa părinţilor de Însuşi Dumnezeu ca să-i ajute la creşterea copiilor lor pentru care în calitate de părinţi se cade să-I mulţumim şi să-I purtăm sinceră recunoştinţă. Cel mai conştient de folosul acestei iubiri dumnezeieşti pentru om şi pentru lume este diavolul, fapt pentru care luptă cu fiecare dintre noi în fel şi chip o viaţă întreagă, ca să o diminueze şi să o întunece sau chiar să o nimicească. Cum luptă diavolul pentru atenuarea acestei iubiri dumnezeieşti? Mai întâi prin acea putere ce o are ca duh diavolesc, puterea amăgirii. În marile deşerturi există un fenomen numit "Fata Morgana". În ce constă acesta? La o distanţă oarecare, apare acest fenomen asemenea unei oaze cu apă în bătaia razelor soarelui. Călătorul înşelat aleargă şi se apropie ca să-şi astâmpere setea. Când ajunge la locul numit, constată că nu există nici o apă. În felul acesta, a reuşit să-l amăgească pe Adam să renunţe la frumuseţile grădinii Raiului pentru neînsemnate satisfacţii legate de unele plăceri trecătoare. Drept măritori creştini, Altă amăgire diavolească constă în aceea că are puterea de a minimaliza principalul şi de a bombasticiza nimicul. Ce ar putea fi mai principal dintre toate realităţile existenţei decât Dumnezeu şi lucrările Sale mântuitoare pentru noi, oamenii. Nimic altceva, deoarece "nimic nu e nou sub soare decât întruparea Cuvântului" după expresia Sfântului Ioan Damaschinul. N-au fost lipsiţi nici Sfinţii Părinţi ai Bisericii de astfel de ispite, dar atitudinile lor au fost serioase şi mereu lucrătoare. S-a mers până acolo încât diavolul apare sub formă de "înger de lumină" (II Corinteni 11, 14) şi nu rareori sub înfăţişarea Mântuitorului Hristos. Avea dreptate Sfântul Antonie cel Mare, care, i-a întrebat pe trei dintre ucenicii săi care e virtutea cea mai mare, ei au răspuns fiecare: credinţa sau nădejdea, sau iubirea. Le-a răspuns: cu adevărat sunt mari aceste virtuţi, dar dacă ne lipseşte discernământul unei drepte aprecieri, nu ştim să le valorificăm. Deci cea mai mare virtute rămâne dreapta judecată care ştie să aprecieze valoarea lucrurilor. Cu ocazia marelui praznic al Învierii Mântuitorului Iisus Hristos vă îndemn, iubiţii mei fii sufleteşti, să năzuiţi aceste pliniri atât de necesare pe cărările vieţii, precum şi mântuirii noastre vremelnice şi veşnice. Rămân al vostru rugător către Bunul nostru Dumnezeu ca să trimită harul Său cel dumnezeiesc în a dobândi aceste valori mântuitoare atât pentru fiecare în parte, cât şi pentru familiile dumneavoastră. Hristos a Înviat!